Constructorul auto Dacia a reaprins în ultimele zile discuția despre mutarea unor capacități de producție din România în Maroc, pe fondul nemulțumirilor legate de impredictibilitatea fiscală și de creșterea costurilor operaționale. Mesajul, transmis de reprezentanți ai companiei în spațiul public, nu este un anunț oficial de relocare, ci un avertisment: fiecare rundă de schimbări bruște de taxe și reglementări reduce atractivitatea investițională a Mioveniului, unde grupul derulează proiecte majore.
În centrul atenției se află tema „predictibilității”, invocată de industrie în ansamblu, dar cu mizele cele mai vizibile la Dacia, principalul exportator al României. Managementul atrage atenția că planificarea pe cicluri de produs, de obicei pe 6–8 ani, cere stabilitate normativă și costuri controlabile. Or, succesiunea de modificări fiscale, dublată de presiuni salariale și de scumpirea energiei din ultimii ani, a redus marja de manevră pe care uzina din Argeș o avea când concura intern cu uzinele-soră din rețeaua globală.
În paralel, Marocul rămâne opțiunea comparativă cel mai des evocată. Cu două fabrici majore ale grupului în zona Tanger–Kenitra și un hub logistic de top la portul Tanger-Med, nordul Africii oferă costuri industriale competitive, scheme de sprijin și o infrastructură de export care scurtează timpii de livrare. Din această perspectivă, avertismentele privind „mutarea” nu apar din senin, ci dintr-o competiție internă, continuă, pentru alocarea viitoarelor volume.
Marocul, alternativa cu avantaj logistic
În trecutul recent, Dacia a mai reechilibrat portofoliul de modele între Mioveni și Tanger, fără a abandona România. Strategia a urmărit optimizarea liniilor: modele cu cerere mare și complexitate diferită pot fi distribuite între uzine în funcție de capacitate, cost și proximitatea piețelor. Aceste mutări punctuale au alimentat percepția publică despre un „transfer” accelerat în afara țării, chiar dacă, tehnic, ele au făcut parte din managementul curent al producției.
La nivel industrial, argumentele Marocului sunt clare: salarii mai mici, costuri energetice mai stabile, lanțuri logistice simplificate către piețe-cheie din Europa de Sud-Vest și Africa, plus politici industriale coerente. În contrapondere, România oferă o forță de muncă calificată, un ecosistem de furnizori dezvoltat în jurul Mioveniului și capacități de inginerie și testare apreciate în cadrul grupului, însă pierde teren când regulile jocului se modifică frecvent.
Executivii Dacia subliniază că nu nivelul unei singure taxe este decisiv, ci efectul cumulativ al schimbărilor dese și al procedurilor greoaie. Orice decizie de investiție sau de lansare de model este cântărită pe criterii multiple – de la granturi de stat și costuri cu utilitățile, până la termene de transport și stabilitatea cadrului legal. Într-un asemenea tablou, comparația cu Marocul devine inevitabilă.
Miza pentru România: investiții, lanțuri de furnizori, salarii
Pe plan intern, tema a reaprins dezbaterea despre politicile publice necesare pentru a păstra și extinde producția auto. Mediul de afaceri cere predictibilitate multianuală, accelerarea investițiilor în infrastructură și simplificarea procedurilor administrative, astfel încât companiile să-și poată modela scenarii pe termen lung. Pentru autorități, miza este dublă: locuri de muncă bine plătite și menținerea unui sector exportator crucial în balanța comercială.
Lanțul de furnizori, dezvoltat în jurul platformei de la Mioveni, riscă să resimtă primul orice scădere de volum. Furnizorii de nivel 1 și 2 depind de constanța comenzilor pentru a justifica investiții în tehnologii noi și pentru a susține salarii competitive. O alocare mai redusă de modele sau o amânare a unor programe poate crea efecte în lanț, de la întârzieri de investiții până la relocări de subansamble.
Pe termen scurt, nu există semne că România ar pierde integral proiectele majore ale Dacia. Modelele-vedetă dezvoltate aici, precum Duster, rămân ancoră industrială și de imagine. Totuși, alocarea viitoarelor volume – inclusiv pentru modele noi sau versiuni electrificate – va depinde de calculul fin dintre costuri, stimulente și stabilitate. Într-o industrie cu marje strânse, diferențele se decid uneori la zecimi de procent.
„Amenințare” sau pârghie de negociere?
În comunicarea corporate, referința la Maroc funcționează și ca instrument de presiune legitimă pentru a menține România competitivă. Dincolo de retorică, companiile auto operează într-o piață internă globală, în care fiecare uzină concurează pentru următorul model. Asemenea mesaje sunt adresate în egală măsură publicului, guvernelor și rețelei de furnizori, pentru a semnaliza condițiile minime ale investițiilor.
Este relevant și contextul european referitor la standardele de emisii, tranziția către electrificare și competiția globală apasă pe costuri, iar constructorii își redesenează amprenta industrială. În acest peisaj, statele care oferă scheme coerente pe termen lung atrag proiecte; cele cu schimbări bruște rămân cu incertitudinea. România a recuperat teren la capitolul infrastructură, dar pasul este încă inegal când vine vorba de coerența politicilor.
În dialogul autorități–industrie, obiectivul nu este doar prevenirea relocărilor, ci pregătirea pentru noul val tehnologic. Investițiile în formare profesională, digitalizare și energie la costuri competitive pot ridica productivitatea, reducând presiunea de a muta volume. În același timp, un calendar fiscal stabil, anunțat din timp, ar permite planuri de model pe cicluri complete, nu pe ajustări anuale.
Ce urmează
În lipsa unui anunț formal de relocare, situația rămâne una de echilibru fragil. Compania își lasă deschise opțiunile, iar România trebuie să concureze cu argumente concrete, nu cu speranțe. Un pachet coerent – infrastructură, energie, forță de muncă, stabilitate normativă – ar putea înclina balanța în favoarea Mioveniului pentru alocările viitoare.
Pentru moment, producția continuă, iar uzina din Argeș își menține rolul strategic în ecosistemul Dacia–Renault. Însă mesajul transmis zilele acestea este fără echivoc: fiecare modificare de politică publică are consecințe industriale. În lipsa predictibilității, deciziile despre unde se produce următorul model se vor lua tot mai des în favoarea unor locații cu risc mai mic.
Comentează