Voyager 1, lansată în 1977, a călătorit mai departe decât orice altă navă spațială din istoria omenirii. După mai bine de patru decenii de rezistență silențioasă în spațiu, acum navighează dincolo de orbita planetelor exterioare ale sistemului solar. Misiunea sa a depășit zborurile planetare; acum este prima modalitate directă a omenirii de a explora spațiul interstelar, scrie bgr.com.
NASA a folosit radioul pentru a comunica cu Voyager 1, care a dat peste ceva uimitor ascuns în cele mai îndepărtate colțuri ale sistemului nostru solar: un misterios „zid de foc”. Poate că sună ca o poveste science-fiction, dar este parte a ultimei frontiere reale, unde niciun om nu a ajuns până acum.
Ce reprezintă cu adevărat acest „zid de foc” este încă în curs de investigare, dar se pare că este heliopauza, cu alte cuvinte, granița unde soarele nostru încetează să mai aibă vreo influență asupra a ceea ce se află dincolo de ea.
Acest strat exterior este creat de vânturile solare care interacționează cu gazele interstelare, ceea ce duce la formarea de plasmă supraîncălzită. Voyager a descoperit că această regiune îndepărtată a sistemului nostru solar atinge temperaturi extrem de ridicate, de 30.000 până la 50.000 de grade Kelvin (54.000 până la 90.000 de grade Fahrenheit).
Din fericire pentru navele spațiale precum Voyager, densitatea particulelor este prea mică pentru ca această căldură să fie transferată, astfel încât putem continua să trimitem sonde fără riscul de supraîncălzire. Dar această descoperire la marginea sistemului nostru solar este mai mult decât o simplă etapă științifică importantă.
Extremele heliopauzei
Ceea ce oamenii de știință numesc „peretele de foc” este cunoscut mai formal sub numele de heliopauză. Este granița invizibilă care marchează marginea cea mai exterioară a influenței soarelui. Heliosfera este o bulă vastă în care vântul solar, un flux de particule încărcate care suflă constant spre exterior din soare, protejează sistemul nostru solar de radiațiile dure care provin din spațiul interstelar.
Cu toate acestea, această influență protectoare are o limită. La un moment dat, vântul solar intră în coliziune cu gazul ionizat și plasma (și alte particule cunoscute sub numele de mediu interstelar) dintre stele, încetinind, comprimând și creând o frontieră turbulentă.
Nu doar existența heliopauzei este atât de uimitoare, ci și extremele neașteptate pe care Voyager 1 le-a descoperit acolo (fără a mai menționa un zumzet ciudat). Pe măsură ce nava spațială s-a apropiat de această graniță, instrumentele sale au înregistrat schimbări bruște în densitatea particulelor și câmpurile magnetice. Acestea sunt semnele unei regiuni mult mai turbulente decât își imaginau oamenii de știință. În loc de o trecere lină și treptată între spațiul solar și cel interstelar, Voyager 1 a descoperit schimbări bruște, aproape ca și cum ar fi trecut peste un prag.
Cea mai surprinzătoare descoperire a fost dinamica temperaturii. În apropierea heliopauzei, particulele încărcate sunt prinse și comprimate, creând zone de căldură extraordinară. Alte regiuni din apropiere rămân relativ mai reci. Acest lucru produce un mozaic de plasmă fierbinte și rece, diferit de orice s-a observat în interiorul heliosferei. De aceea, acest contrast a fost numit „zidul de foc”, evocând o imagine a ciocnirilor aprinse de energie la granița sistemului solar.
Mediul magnetic a adăugat o altă întorsătură. Voyager 1 a detectat linii de câmp magnetic care păreau mai puternice și mai ordonate decât se aștepta. Acest lucru sugerează că câmpurile magnetice interstelare ar putea exercita o presiune mai mare asupra heliosferei decât se credea anterior. Această tensiune între câmpurile magnetice este cea care modelează granița și o deformează ca un balon sub presiune.
Călătorie prin zidul de foc
Împreună, aceste descoperiri relevă faptul că marginea sistemului nostru solar nu este o trecere liniștită în vastitatea galactică, ci o frontieră dinamică. Forțele din interior și din exterior se ciocnesc și se modelează reciproc în moduri imprevizibile. Pentru oamenii de știință, frontiera sistemului solar este un laborator în sine, unde se desfășoară experimente naturale pentru a dezvălui modul în care stelele și sistemele lor planetare sculptează bule în galaxie.
Voyager 1 călătorește acum prin spațiul interstelar, iar fiecare măsurătoare pe care o face este fără precedent, o premieră pentru umanitate. A traversat deja regiunea în care vântul solar este slab. Acolo, câmpurile magnetice devin mai complexe, iar particulele din afara sistemului nostru solar încep să domine.
Mai mult, heliopauza nu este un zid solid, ci o interfață dinamică, în schimbare, între două tărâmuri. Ea separă spațiul familiar în care domnește soarele nostru și teritoriul vast și necunoscut dincolo de limitele sistemului nostru solar. Voyager 1, care sondează această frontieră, ajută oamenii de știință să răspundă la întrebări despre modul în care sistemul nostru solar interacționează cu restul galaxiei noastre și cât de departe se extinde cu adevărat influența soarelui. Ce se află în spațiul dincolo?
Fiecare semnal slab pe care Voyager 1 îl trimite înapoi pe Pământ trebuie să parcurgă peste 24 de miliarde de kilometri pentru a ajunge la noi, iar fiecare dintre aceste semnale este doar o fragment din răspuns. Dar acum știm că sistemul nostru solar nu se termină brusc: el trece într-o graniță complexă și aprinsă cu restul galaxiei.
Comentează