Stelian Țurlea prezintă cartea 'Drumu-i lung, căldura mare', de Radu Aldulescu. Redăm mai jos articolul publicat în Mediafax.
„Radu Aldulescu este, nu am nicio îndoială, un scriitor canonic al literaturii noastre din ultimii treizeci de ani”, spune Andrei Simuț.
„Radu Aldulescu este, nu am nicio îndoială, un scriitor canonic al literaturii noastre din ultimii treizeci de ani. Scrie cu o naturaleţe debordantă, cuceritoare, având o capacitate inepuizabilă de fabulaţie, o ușurință în a crea intrigi, profunzime epică şi legături subtile între personaje, păstrând densitatea tensiunii dramatice pentru fiecare scenă.“ Andrei Simuț
Aș vrea să încep aceste rânduri de semnalare a unui nou roman scris de Radu Aldulescu cu câteva gânduri pe care am vrut să le spun demult, pentru că îi explică modul de a scrie și cum înțelege el literatura. Născut în 1954, a vrut de mic să devină boxeur profesionist, la doisprezece ani și jumătate s-a apucat de antrenamente, dar, cum spunea mai târziu el însuși, n-a avut talent. Dar a apucat să cunaoscă o lume. În liceu a început să scrie; cam atunci a început să muncească din greu, „ca-n ocnă”, la fabrica Policolor, la 23 August, Șantierul Centrului Civic și alte șantiere sau Rotativa Tipografiei Universul. A întâlnit mereu alte lumi de care s-a simțit aproape, a celor învinși, ostracizați, lumea periferiei pe care, când a început să scrie romane, s-a străduit s-o capteze. Și declara: „Viața are o esență tragică la urma urmei, peste care încercăm să sărim fiecare cum ne pricepem. Deci nu numai viața mea nu a fost ocolită de belele sau încercări sau tragedii, ci viața oricui! La o anumită vârstă, când ne uităm înapoi, ne dăm seama că am trecut prin niște încercări, niște cumpene… Ei, de aici încolo să mai și scrii, e deja o cumpănă în plus”.
În mare măsură, nu e altfel nici în cel mai recent roman despre care Radu Aldulescu declară: „Punctul de plecare, sau centrul de greutate al acestei cărți este o poveste de dragoste care urmărește, mai ales, parcursurile vieților celor doi protagoniști, până să se întâlnească. Așadar, drumurile destinelor care îi duc, fără să știe, unul spre altul, lungi, sinuoase, frizând în permanență esența tragică a exisenței. Sper că cei care se vor încumeta să se înhame la lectura acestui roman să simtă o câtime din ce am simțit eu scriindu-l. Literatura, poate mai mult decât altă dată în aceste vremuri smintitoare, este greu de citit, fiindcă omul nu-i poate întrevedea rostul. Suntm țara în care se citește cel mai puțin din Europa, iar asta se pare că merge mână în mână cu nivelul de trai, și el, printre cele mai scăzute din Europa. (…) E o poveste de dragoste care descrie parcursul a două personaje, a celor doi parteneri. Aceste parcursuri se împletesc, până în momentul în care s-au întâlnit, și iau cu ele aluviunile vremurilor și epocilor. În primele pagini apare nebunia Epocii de aur, iar în ultimele pagini apare nebunia pandemiei”.
Iată și o un exemplu de stil, un fragment care explică și titlul:
În după-amiaza aceea de iulie, după ce m-am despărțit de Anica, am intrat în parc grăbind pasul, lăsând în urmă bărbați și femei care căutau o brumă de răcoare în umbra frunzișurilor. Le evitam privirile, în timp ce simțeam cum mă oglindesc pieziș în acele priviri: o femeie plinuță, asudând în hainele prea groase pentru atmosfera caniculară, fustă lungă și tricou cu mânecă lungă, o creatură ciudată, un soi de călugăriță încercând parcă să se strecoare neobservată, ignorând lumea...
În după-amiaza aceea însă, am simțit că se rupe ceva în mine, izbită de una dintre acele figuri, între ochi parcă, într-un loc din care dădea să se ivească un al treilea ochi fixându-și privirea asupra cuiva foarte apropiat sufletului meu, până într-atât încât era parte din el. Și totuși omul acela nu dădea niciun semn că m-ar recunoaște, oricât m-aș fi încordat și m-aș fi străduit să-l aud spunând bună, Florența, ce mai faci? Ce dor mi-a fost de tine, formula banală de care aveam mare nevoie, dar fierbea doar în creierul meu încins de emoție și caniculă, stors de marșul forțat. Drumul lung și căldura mare care nu mă lăsau să dau vreo replică, să răspund unei abordări pe care mi-o închipuiam și, oricum, eu nu răspundeam avansurilor unor bărbați dornici mai degrabă să se amuze pe seama mea, decât dornici de altceva, sau poate că așa mă încăpățânam eu să văd, ca o femeie care de mult își luase gândul de la astfel de treburi. De astă dată însă, m-am văzut pusă în situația să-l acostez eu pe acel bărbat pe care-l așteptam răbdătoare de o bună bucată de vreme, și uite că răbdarea mi-a fost răsplătită.”
Radu Aldulescu – Drumu-i lung, căldura mare. Prefață de Andrei Simuț. Editura Litera, colecția Biblioteca de proză contemporană. 479 pag.
Comentează