Multă vreme, albastrul a fost marele absent din lumea vechilor civilizații. Nici în texte, nici în picturi nu apare această culoare care, paradoxal, domină cerul și marea. Abia mult mai târziu, omenirea a început să vadă, sau, mai precis, să numească, albastrul.
Documentele antice descriu o lume în care nuanțele vizibile astăzi nu existau ca noțiuni. Lipsa termenului pentru „albastru” ridică o întrebare fascinantă: vedeau oare strămoșii noștri lumea diferit?
Mai degrabă decât o limitare a vederii, această absență dezvăluie o realitate profundă, că percepția culorilor depinde de cuvintele cu care le definim. Albastrul, înainte de a fi văzut, a trebuit mai întâi să fie spus.
Nicio vorbă despre albastră în limbajul antic
Când se spune că „nu exista” culoarea albastră în Antichitate, se face referire la absența sa din limbajul, arta și literatura unor culturi vechi, nu la inexistența ei fizică.
În textele fondatoare ale multor civilizații lipsește o culoare: albastrul. Nici Homer, nici autorii imnurilor vedice, nici cronicarii chinezi sau evrei nu îl menționează explicit. Cerul, prezent peste tot, nu este descris ca fiind albastru. În Iliada și Odiseea, marea este „întunecată ca vinul”, oile sunt „violete”, iar mierea este „verde”. Cuvântul „albastru” nu apare deloc.
Această particularitate a fost observată pentru prima dată în 1858 de William Gladstone, erudit britanic pasionat de Homer, care a numărat aparițiile culorilor în epopei: negrul și albul predominau, urmate de roșu, galben și verde, dar albastrul lipsea cu desăvârșire.
Philologul Lazarus Geiger a confirmat observația și a extins analiza la alte tradiții. Nu a găsit nicio referire clară la albastru în textele fondatoare din Asia, Europa de Nord sau Orientul Mijlociu. Chiar și Vedele, care descriu cerul, norii și lumina, nu pomenesc nuanța azurie. În lumea antică, albastrul părea pur și simplu inexistent în cuvinte și imagini.
Limbaj și percepție
Absența unui cuvânt pentru a defini culoarea pe care astăzi o cunoaștem drept „albastru” ridică întrebări despre felul în care oamenii își percepeau mediul. Lingvistul Guy Deutscher a realizat un experiment cu propria fiică: timp de câțiva ani nu i-a spus niciodată culoarea cerului. Copila nu părea să o perceapă ca pe ceva evident și abia mai târziu a asociat spontan cerul cu albastrul.
Experimente similare cu membrii tribului Himba din Namibia au confirmat legătura dintre limbaj și percepție. Aceștia nu au un cuvânt specific pentru albastru și au dificultăți în a-l distinge dintre nuanțe apropiate. În schimb, au un vocabular bogat pentru verde și îl identifică foarte repede în teste. Creierul uman poate percepe lungimile de undă ale albastrului, dar fără un termen care să-l desemneze, această percepție rămâne vagă.
Lingvista Annie Mollard-Desfour subliniază că percepția culorilor depinde de interacțiunea dintre lumină, obiect și interpretarea creierului prin filtrul limbajului. În Antichitate, oamenii nu izolaseră încă albastrul ca o categorie vizuală distinctă, limitându-se la alb, negru, roșu, galben și verde.
Apariția albastrului în imaginarul occidental
Abia în Egiptul antic, albastrul începe să fie o culoare numită și produsă. Egiptenii au creat primul pigment albastru artificial, ceea ce a permis folosirea sa în artă, fresce și ritualuri funerare. Pigmentul a făcut culoarea „vizibilă” și utilă.
În Evul Mediu, mai ales în secolul al XII-lea, albastrul capătă valoare simbolică în Europa creștină: Fecioara Maria este reprezentată purtând un veșmânt albastru, semn divin și ceresc. Albastrul, odinioară ignorat, devine sacru. Potrivit National Geographic, un element devine vizibil în artă și limbaj atunci când capătă utilitate sau valoare simbolică – exact cum în picturile rupestre plantele lipsesc aproape complet, deși erau prezente în realitate.
O chestiune de biologie și mai mult de cultură
Albastrul a avut un destin paradoxal: invizibil pentru că era omniprezent, ignorat pentru că părea evident, și recunoscut doar când a dobândit un rol în cultură și tehnologie.
Această evoluție arată că percepția albastrului a fost mai puțin o chestiune de biologie și mai mult de cultură. Ceea ce ochii văd capătă existență deplină abia atunci când un cuvânt, o nevoie sau o valoare îi dau un sens.
Comentează