Premium
La viitoarea întâlnire dintre Vladimir Putin și Joe Biden, care va avea loc peste două săptămâni, ”agendele pentru SUA și Rusia nu coincid”. Sunt cuvinte prin care Ministerul de Externe al Rusiei dă de înțeles amploarea problemelor cu care se vor confrunta liderii celor două state în timpul negocierilor. În ce constă, de fapt, neconcordanța agendei, ce va cere Washingtonul de la Moscova și invers – și care sunt problemele unde există, totuși, șansa de a se ajunge la un acord? se întreabă publicația Vzgliad și încearcă să dea răspunsurile la acestea.
După cum se știe, pentru succesul unui summit al șefilor de stat este nevoie de trei ingrediente. O atmosferă de încredere (ce permite ajungerea la un acord), o înțelegere unitară sau măcar comună a agendei (ceea ce permite să se înțeleagă ce poate fi negociat), precum și o voință politică necesară pentru depășirea diferitelor momente dificile.
Primul punct nu există în relațiile ruso-americane și nici nu se întrevede apariția lui în viitorul aproapiat, iar al treilea este sub semnul întrebării. Toate speranțele sunt legate de punctul doi – că Washingtonul și Moscova înțeleg unde se poate obține un acord. Într-adevăr, viceministrul de Externe al Rusiei, Serghei Riabkov, a declarat că ”agendele pentru SUA și Rusia nu coincid”, dar imediat a adăugat că ”în mod tradițional, suntem pregătiți să reacționăm la orice întrebări ridicate de partea americană”. Adică să discute punctual și să apropie pozițiile pe direcția unei înțelegeri comune a agendei. ”Din păcate, a subliniat viceministrul, ”o disponibilitate reciprocă se observă mult mai puțin și mai rar”.
Așa să fie? Să vedem agenda.
Dosare apropiate
Ucraina. Pentru Moscova, este cea mai importantă problemă din relațiile ruso-americane.
Poziția Rusiei este deosebit de flexibilă. Programul minim presupune înghețarea conflictului, încetarea escaladării, angajamentul Statelor Unite de a struni conducerea ucraineană, de a-i interzice să amenințe cu războiul republicile populare Donețk și Lugansk și să indice Kievului că aderarea Ucrainei la Alianță Nord-Atlantică este imposibilă. Programul maxim înseamnă un pachet de acorduri cu americanii privind elaborarea regulilor jocului în spațiul ucrainean, determinarea în comun a Kievului să pună în aplicare Acordurile de la Minsk, federalizarea Ucrainei și transformarea ei într-o ”țară a ușilor deschise”, unde marile puteri vor concura în mod civilizat.
Dar Statele Unite nu sunt acord cu versiunea minimă și, cu atât mai mult, cu cea maximă. Oficial, pentru că ”Ucraina este un stat suveran, care are dreptul să facă ceea ce vrea și să intre oriunde dorește”. Însă, în realitate, SUA văd în Ucraina o tumoare canceroasă ce-ar trebui să genereze metastaze de instabilitate la periferia ei – adică atât pentru organismul rus, cât și pentru cel european. Și cu cât mai mare va fi această instabilitate, cu atât va fi mai în avantajul americanilor.
În acest caz, pozițiile Washingtonului se suprapun parțial cu cele ale Rusiei într-un singur punct – SUA nu au nevoie ca autoritățile de la Kiev să provoace un război direct cu Rusia [spre exemplu, printr-o operațiune de invadare a DNR (Republica Populară Donețk, n.r.) sau LNR (Republica Populară Lugansk, n.r.)], deoarece SUA ar ajunge între două rele. Americanii ar putea fie să intervină în conflict (adică să intre în război cu Rusia), fie să rămână pe margine și, astfel, să piardă și mai multă încredere în sine și în garanțiile lor din partea aliaților.
Europa. Sunt, deja, mulți ani de când Rusia propune americanilor instrumente reale de consolidare a securității europene.
Este vorba, în special, de crearea unui spațiu unic al acestei securități, care să inclusă și Rusia (conceptul ”de la Lisabona la Vladivostok”). Un spațiu unde Moscova și Occidentul vor colabora și, împreună, vor asigura protecție împotriva oricăror amenințări externe. UE este, pentru Rusia, un vecin important, cel mai mare partener comercial, precum și o sursă cheie de tehnologii și inovații.
Dar Statele Unite nu împărtășeșc acest punct de vedere al Rusiei. Scopul lor cheie pe direcția europeană îl constituie adâncirea conflictului dintre Rusia și UE, precum și inadmisibilitatea unor proiecte comune ruso-europene. Cu cât Europa va fi mai apropiată de Rusia, cu atât mai multe întrebări își vor pune elitele de acolo în legătură cu necesitatea continuării depedenței vasale a UE de SUA.
Dosare îndepărtate
China. Rusia înțelege preocuparea partenerilor americani generată de creșterea Chinei și propune soluțiile ei.
Aceste soluții sunt simple și evidente – părțile, în persoana SUA și a Chinei, trebuie să-și respecte reciproc suveranitatea, să nu-și facă una alteia mârșăvii în sfere exclusive de influență. Să nu declanșeze una împotriva celeilalte războaie informaționale, economice și pentru drepturile omului, ci, în schimb, să concureze civilizat în cadrul dreptului internațional. Și, firește, să nu oblige Moscova să se asocieze cu unul împotriva celuilalt.
Americanilor nu le convine o astfel de abordare. Pentru ei, programul minim presupune ca Moscova să renunțe la orice proiect strategic cu Beijingul, iar programul maxim înseamnă includerea Rusiei în planurile SUA împotriva Chinei. În același timp, la întrebarea logică ”și noi cu ce ne alegem ?” (în ultimă instanță, negocierea este un târg și se pot discuta, practic, orice chestiuni), poate urma doar un singur răspuns: ”Nu vor fi noi sancțiuni, cel puțin pentru o perioadă”. Civilizat vorbind, un răspuns foarte neconstructiv.
După o schemă aproximativ similară (cu particularități regionale – problema siriană, spre exemplu) va fi discutată și problema Iranului. SUA au ajuns în impas – încercând să repare greșeala lui Trump, ei vor să reînvie acordul nuclear cu iranienii și, astfel, să frâneze dezvoltarea programului nuclear iranian. Dar duhurile au fost eliberate din lampă – în ultimii ani, relațiile iraniano-occidentale s-au degradat vertiginos, iar la alegerile prezidențiale din Iran (care vor începe peste câteva săptămâni) se așteaptă victoria candidatului conservator. De aceea, America trebuie să-și consolideze urgent pozițiile de negocieri – și vrea să facă asta cu ajutorul Rusiei.
Dar Moscova nu are de gând să ia parte la presiunea exercitată prin sancțiuni asupra Teheranului și nici să ajute Statele Unite să-i determine pe iranieni să renegocieze un acord nuclear în condiții care să avantajele SUA.
Dar nimeni nu vrea să se certe cu Iranul de dragul de a-i ajuta pe americani – nici chiar pentru un ajutor plătit (mai ales că, după încheierea acordului, plata ar putea să nu mai ajungă). Da, Moscova și SUA au puncte de intersectare în privința Siriei – reforma constituțională, crearea, în țară, a unui echilibru de interese a tuturor marilor puteri. Dar pentru a transfroma aceste puncte de intersectare într-o poziție comună există, în prezent, prea puțină încredere și prea mulți soldați americani pe teritoriul Siriei.
Treburi interne
”Amestecul Rusiei în treburile interne ale SUA și Uniunii Europene”.
Statele Unite înțeleg, desigur, că nu este și nu a fost nici un fel de amestec. Rusia nu a otrăvit cetățeni ai Marii Britanii, nu a aruncat în aer depozite în Cehia și Bulgaria, nu l-a adus pe Trump la putere și nu a organizat atacuri cibernetice împotriva diferitelor obiective. Nu a discreditat vaccinuri occidentale și nu a provocat creșterea sentimentelor de dreapta în SUA și UE. Dar Washingtonul are tare mare nevoie ca Moscova să recunoască măcar parțial aceste fapte. Nu pentru a obține noi motive pentru a introduce sancțiuni împotriva Rusiei – Statele Unite vor găsi mereu câte ceva. Ci pentru a transfera Rusiei responsabilitatea pentru o întreagă sumedenie de probleme interne din țările Occidentului – probleme pe care elitele occidentale nu sunt capabile să le rezolve.
La rândul său, Rusia nu intenționează să-și asume vina pentru greșelile altora și nu va permite nici măcar o aluzie la așa ceva în declarația finală. Măcar pentru că acest lucru va submina cel mai important principiu al politicii externe al Rusiei – respectarea suveranității unor terțe țări.
Amestecul Statelor Unite în treburile Rusiei. Aici Biden vrea și este gata să discute cu Vladimir Putin un întreg spectru de probleme – Crimeea, Navalnîi, alegerile parlamentare ruse, opoziția autohtonă pseudoliberală. Să discute și să învețe Moscova cum trebuie să procedeze la toate aceste puncte.
În general, Rusia a declarat – și nu o dată – că nu este dispusă să discute cu nimeni problemele ei. Dar, bazându-se pe vorbele lui Riabkov (”în mod tradițional, suntem gata să reacționăm la orice întrebări se ridică”) și pe rațiune, se poate presupune că Rusia este pregătită să discute aceste subiecte. Firește, într-o abordare convenabilă pentru Moscova.
Astfel, Kremlinul este gata să audă când și în ce circumstanțe Statele Unite vor recunoaște Crimeea – o vor recunoaște nu oricum, ci pe bază nerambursabilă. Rusia nu este gata să plătească pentru un astfel de serviciu, a cărui valoare, ca să vorbim frumos, nu este prea mare. Iar în ceea ce privește alegerile parlamentare din Rusia, aici nu putem decât să-l sfătuim pe Biden să vadă cum, de cine și în ce circumstanțe a fost el însuși ales în 2020.
Pe lângă aceste subiecte controversate, mai sunt și altele – lupta împotriva terorismului, neproliferarea, reducerea numărului de arme nucleare. SUA și Rusia au, aici, mult mai multe în comun. Totuși, aceste teme sunt vagi, iar o colaborare eficientă este posibilă doar în cadrul unei normalizări generale a relațiilor ruso-americane. Normalizare imposibilă până când Moscova și Washingtonul nu-și vor sincroniza agendele pe cele mai stringente și concrete probleme.
