Premium
Scriitorul și filosoful Andrei Pleșu a încercat să înțeleagă o afirmație a șefului Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, despre Parlament. "Ce vrea, de fapt, să spună dl Tăriceanu, cu lăudabila intenţie de a lăuda Parlamentul, într-un moment aniversar? Vrea să spună ceva grandios!", a scris Andrei Pleșu în cadrul unui editorial pentru Adevărul.
"Retorica dlui Tăriceanu ne oferă prilejul unei (paradoxale) revelaţii: există şi texte simplisime în aparenţă, care sînt însă greu de înţeles şi aproape imposibil de explicat. E fatal să ai dificultăţi cînd te lupţi cu o pagină din Hegel, dar nu te aştepţi să rămîi în ceaţă dinaintea unei fraze care, în sine, n-are nimic obscur. Ce vrea, de fapt, să spună dl Tăriceanu, cu lăudabila intenţie de a lăuda Parlamentul, într-un moment aniversar? Vrea să spună ceva grandios! Şi constată că folosirea gradelor de comparaţie obişnuite nu-l ajută. La îndemînă ar fi fost superlativul absolut: Parlamentul e o instituţie foarte bună. E ceva, dar e cam palid. Într-o democraţie, există multe instituţii „foarte bune”. Trebuie riscat un superlativ relativ: Parlamentul e cea mai bună instituţie a unui stat. E cam tare, dacă ne gîndim că, pe lîngă puterea legislativă, mai există şi puterea executivă, şi cea judecătorească.
Citește și: Dezvăluire-ȘOC: 'Traian Băsescu a fost un blestem, ne merităm soarta'
Dar dlui Tăriceanu şi asta i se pare prea puţin. Dacă vrei s-o faci lată, nu rămîne decît soluţia excepţionalismului radical: Parlamentul e o instituţie unică! E singura instituţie necesară: „inima şi mintea” naţiunii. Restul sînt viscere şi mădulare… Cum îţi dai seama că o instituţie e unică? Simplu: te întrebi dacă ea ar continua să existe, chiar cînd toate celelalte ar dispărea. Or chiar asta s-ar întîmpla, crede dl Tăriceanu, dacă ar dispărea teritoriul ţării, populaţia ei şi armata ei. Ar rămîne, ţanţoş, în mijlocul pustiului, Parlamentul. Tu, om de rînd, fără simţul măreţiei, te întrebi: dacă nu mai există poporul (adică electoratul), ai cui „aleşi” ar trona în băncile Parlamentului? Şi pentru cine ar legifera ei? Şi dacă nu mai există nici ţara („teritoriul”, pămîntul patriei), ce parteneri „din afară” (care „afară”, dacă a dispărut „înăuntrul”?) vor dori să dialogheze cu această monumentală „stafie”? Şi cum să fii ”mintea şi inima” unui corp care nu mai există? Dl Tăriceanu spune că Parlamentul e „întruparea” naţiunii. Rezultă că cele două Camere au puterea miraculoasă de a „întrupa” chiar şi o fiinţă destrupată (fără popor, fără teritoriu). Se propune, între altele, şi o redefinire a ideii de naţiune. Ştiam şi noi, pînă acum, că unele naţiuni au supravieţuit, o vreme, graniţelor lor statale, armatelor lor „oficiale”. Că poate exista – şi există! – o prezenţă transfrontalieră a naţiunilor. Dar că ele pot supravieţui propriului popor, că, deci, naţiunile n-au nici o legătură cu cei care le compun, la asta, spre deosebire de dl Tăriceanu, nu ne-am gîndit”, a scris Pleșu.
