Premium
Între ieri, 3 noiembrie și azi, 4 noiembrie am văzut cu siguranță drumul cel mai scurt de la protest la succes. Chiar dacă este devreme, merită să investigăm cum a fost posibil un asemenea succes neașteptat.
Criterii minimale
În 2013 am descris în altă parte o serie de criterii minimale pentru o mobilizare de succes. Acestea sunt (1) buna reputație a cel puțin a unui grup de inițiatori, (2) capacitatea minimă testată de mobilizare, (3) abordarea trans-ideologică și (4) prezența a mai multor generații la protest.
" width="635" height="404" /> Sursa: Revolta clasei de mijloc și selecția darwinanăDupă cum vedem deasupra, îndeplinirea a cel puțin a trei criterii pare să fie necesară pentru a scoate oameni în stradă. Definiția lui "a scoate oameni în stradă" evoluează în timp; ceea ce părea o mare realizare în 2012 ar fi astăzi un protest aproape palid. Însă consider că atunci când o mișcare slab organizată scoate în stradă la fel de multă lume ca marile partide avem un succes.
Să privim la manifestațiile de ieri, 3 noiembrie. Mai multe grupuri pot pretinde că au "inițiat" pe Facebook protestul de marți. Dar adevăratul factorul de declanșare este unul negativ: furia generată de tragedia de la clubul Colectiv.
Buna reputație pentru marșul din 3 noiembrie este dată, cel mai probabil, de marșul tăcerii din 1 noiembrie. Aici gestul premierului de a decreta doliu național se dovedește, retrospectiv, o greșeală. În lipsa doliului am fi putut vedea o manifestație mai confuză și mai turbulentă, care să descurajeze mai degrabă, decât să mobilizeze.
Avem aici un timp foarte scurt între problemă și mobilizare. Tăierea pensiilor și salariilor din 2010 generează un pesimism social care a provocat abia în ianuarie 2012 manifestații de stradă. Chiar și în 2012, dacă PDL nu ar insistat pentru Legea Sănătății, guvernul Boc ar fi avut o șansă. Dar în noiembrie 2015 mobilizarea apare în prima zi în care nu este doliu.
Următorul criteriu este capacitatea testată de mobilizare a unuia dintre organizatori. Tocmai lipsa acestei capacități a contribuit la mobilizarea modestă (să zicem 2.000 de oameni) din 2012. Aici manifestația din noiembrie 2015 este cu adevărat distinctă de cele precedente. În mai multe cazuri s-a vorbit de proteste fără organizatori. Dar parcă niciodată nu a fost această descriere mai adevărată ca acum.
Totuși, a existat mobilizare de la firul ierbii, dar una civică, de ajutorare a victimelor.
Paranteză. Ajuns aici, trebuie sa insist că nu există manifestație născută din spuma mării sau doar din emoția momentului. Oamenii se coagulează în jurul celor în care au încredere și au încredere în cei pe care i-au văzut militând la firul ierbii. Nu există succes pentru leneși, oricât de deștepți ar fi aceștia.
Manifestațiile pentru Roșia Montană au fost precedate de peste un deceniu de activitate pe această temă a ONG-ului Alburnus Maior. Mobilizarea în jurul lui Nicușor Dan vine după ce acesta a câștigat în mod repetat procese (relativ celebre) cu Primăria București. Manifestațiile din Vaslui au implicat preoțimea locală (mii de ani de prezență) și, se pare, unii aleși locali.
Chiar dacă manifestația din 3 noiembrie a fost una atipică, nu mă aștept ca ea să poată fi preluată de vreo figură carismatică care să coboare în stradă și să ghideze mulțimile. Repet, nu există succes pentru leneși.
Al treilea criteriu este abordarea trans-ideologică. Acest criteriu este respectat întru totul. Nu s-a vorbit de stânga și dreapta, de anticorupți, ecologiști sau nou-stângiști.
Al patrulea criteriu este prezența mai multor generații. Deși majoritatea celor din stradă au fost tineri, protestele din 3 noiembrie au respectat în linii mari acest criteriu.
Condiții de succes
Respectarea criteriilor de mai sus este necesară pentru manifestațiile care "doresc" să ia amploare. Dar de la ieșirea în stradă până la succesul politic este, de obicei, o cale lungă. Ce a scurtat această cale?
O parte a răspunsului este mobilizarea foarte bună a populației. Un miting de 25 de mii de oameni în prima zi (chiar dacă cifra este poate exagerată) prezintă o amenințare mai mare decât oricare de până acum.
Cealaltă parte a răspunsului ține de slăbiciunea poziției lui Victor Ponta. Cu prestigiul slăbit de eșecul de la prezidențiale și de acuzele DNA, cu președinția partidului pierdută, Ponta se mai baza doar pe teama PSD că Iohannis ar putea numi un premier de la liberali.
Printr-o ironie a istoriei, Victor Ponta are soarta lui Crin Antonescu. Fostul președinte PNL a efectuat epurări succesive în partid pentru a bloca o eventuală ascensiune a lui Călin Popescu Tăriceanu. Apoi a întărit vidul de putere demisionând după alegerile europarlamentare de la președinția partidului. În acest vid de putere a pășit Klaus Iohannis care a preluat nu numai PNL, dar și poziția de prezidențiabil al partidului.
În mod asemănător, Ponta a creat un vid de putere în jurul său după eșecul de la prezidențiale, eliminându-l pe Mircea Geoană și pe susținătorii săi. Apoi a întărit vidul de putere demisionând de la președinția partidului (cu speranța că va putea numi favorita sa în poziția de președinte interimar). În acest vid de putere a pășit Liviu Dragnea care nu doar a preluat președinția PSD, dar a a anunțat și demisia lui Ponta din funcția de prim-ministru.
