Președintele interimar al Asociației Inițiativa pentru Cultura Democratică Europeană (ICDE), Raluca Moldovan, conferențiar la Universitatea Babeș-Bolyai și specialist în Orientul Mijlociu, avertizează că anul 2026 nu va aduce stabilitate reală în regiune, ci o tranziție către o fază de „incertitudine gestionată”, marcată de negocieri fragile, armistiții reversibile și riscuri majore de escaladare.
Într-o analiză amplă, publicată în cadrul colecției ICDE „Prognoze, tendințe și perspective”, Moldovan arată că, după șocurile majore din 2024–2025, Orientul Mijlociu intră într-o etapă dominată de tranzacționalism geopolitic și de tentative de „înghețare” a conflictelor, fără soluții politice de fond. Potrivit analizei, 2026 va fi definit de trei forțe majore: armistiții fragile care pot crea iluzia stabilității, revenirea economiei ca instrument geopolitic – prin energie, reconstrucție și coridoare comerciale – și persistenta liniilor de falie structurale, precum dosarul palestinian, programul nuclear iranian și fragilitatea statelor afectate de război.
„În ceea ce urmează, aș vrea să evidențiez punctele de presiune care au cele mai mari șanse să definească anul 2026”, punctează Moldovan.
Israel–Gaza: nici război, nici pace
În cazul conflictului Israel–Gaza, Raluca Moldovan estimează că 2026 va aduce un „interludiu volatil”: luptele de mare intensitate se vor diminua, dar fără o încheiere reală a conflictului. Problema centrală rămâne guvernarea Fâșiei Gaza, care riscă să devină un vid politic disputat de actori locali, regionali și internaționali.
„Dacă discursul din perioada 2024–2025 a fost marcat de amploarea distrugerilor din Gaza, 2026 va fi despre politica post-conflict — și despre pericolele încorporate în aceasta. La începutul anului, luptele de mare intensitate se vor fi diminuat, dar conflictul nu va fi „încheiat” în niciun sens semnificativ. În schimb, Israelul și Gaza sunt susceptibile să intre într-un interludiu volatil: nici război, nici pace, marcat de izbucniri periodice care testează durabilitatea aranjamentelor de încetare a focului.
Problema centrală este guvernarea Fâșiei. Gaza va rămâne un vid politic în care mai mulți actori — facțiuni locale, sponsori arabi externi, Israel și agenții internaționale — concurează pentru a influența rezultatele fără a-și asuma pe deplin responsabilitatea. Israelul va continua să insiste asupra primatului securității, păstrându-și libertatea de acțiune împotriva amenințărilor militante percepute, în timp ce va respinge orice aranjament care ar semăna cu o reocupare. Această tensiune asigură faptul că reconstrucția va fi condiționată, fragmentată și ușor reversibilă.
Pentru Israel, anul 2026 va fi modelat și de politica internă. Reținerea strategică în exterior va intra în conflict cu dinamica de coaliție de pe plan intern, într-un an electoral care se anunță turbulent. Chiar și atacuri limitate din Gaza sau Cisiordania ar putea declanșa, prin urmare, reacții disproporționate — nu neapărat pentru că sunt decisive din punct de vedere militar, ci pentru că sunt inevitabile din punct de vedere politic.
Regiunea per ansamblul ei va resimți consecințele. Statele arabe, în special cele din Golf, vor promova mecanisme de stabilizare — finanțarea reconstrucției, susținerea unor modele de guvernare tehnocratică și conectarea progresului la eforturi diplomatice mai ample. Totuși, în absența unei perspective politice credibile pentru palestinieni, aceste eforturi riscă să se reducă la simple exerciții de gestionare a crizei.
Cel mai probabil rezultat pentru 2026 este un conflict înghețat în mișcare: mai pașnic decât un război deschis, dar structural instabil. Pericolul nu constă într-o revenire deliberată la lupte pe scară largă, ci într-o acumulare de eșecuri mici — incidente la frontieră, blocaje ale ajutorului, erori de leadership — care reconstruiesc treptat logica escaladării”, susține Moldovan.
Alegerile din Israel și dilema Netanyahu
Politica internă israeliană va juca un rol crucial. Alegerile parlamentare, programate pentru toamna lui 2026, ar putea fi devansate, afirmă Moldovan.
„Pe măsură ce anul 2026 avansează, politica internă a Israelului ar putea avea un impact asupra geopoliticii regionale comparabil cu cel al oricărui câmp de luptă. Programate prin lege pentru 27 octombrie 2026, următoarele alegeri parlamentare ar putea fi devansate — posibil pentru iunie 2026 — în condițiile în care premierul Benjamin Netanyahu încearcă să capitalizeze pe fondul unui eventual impuls diplomatic și să prevină noi fisuri în coaliție.
Poziția lui Netanyahu este paradoxală. Pe de o parte, rămâne o figură politică dominantă, cu o longevitate fără rival, cumulând peste 18 ani în funcția de prim-ministru și asigurându-și conducerea partidului Likud fără opoziție, ceea ce indică clar intenția de a candida din nou. Pe de altă parte, opinia publică este profund divizată. Sondajele recente sugerează că o ușoară majoritate a israelienilor ar prefera ca el să nu mai candideze — o reflecție a oboselii față de război, a preocupărilor privind guvernarea și a controverselor legate de reforma justiției.
Peisajul electoral este fluid. În multe sondaje, Likud rămâne cel mai mare partid individual, însă coaliția sa extinsă nu reușește adesea să atingă majoritatea, ceea ce face ca realegerea lui Netanyahu să fie departe de a fi garantată. Grupările de opoziție — de la foști prim-miniștri precum Yair Lapid și Naftali Bennett la rivali centriști și de dreapta — au încercat să se unească în jurul unor teme precum recrutarea militară a evreilor ultra-ortodocși, redresarea economică și garanțiile democratice, deși în prezent nu dispun de un avantaj decisiv.
Presiunile juridice și instituționale îi complică și mai mult perspectivele. Netanyahu se confruntă cu procese de corupție în desfășurare, iar guvernul său a intrat în conflict cu Curtea Supremă a Israelului pe tema independenței justiției și a demiterii procurorului general — dispute care au mobilizat opoziția și societatea civilă. Aceste bătălii interne nu sunt separate de calculul electoral; ele modelează percepțiile asupra leadership-ului și legitimității într-un moment în care electoratul este epuizat de conflict și instabilitate guvernamentală.
Din punct de vedere strategic, Netanyahu pare hotărât să construiască narațiunea electorală în jurul realizărilor în materie de securitate și diplomație — sperând ca potențialele acorduri de normalizare cu puteri regionale precum Arabia Saudită îi vor consolida credibilitatea. Totuși, astfel de progrese, dacă se vor materializa, ar putea fi insuficiente pentru a contracara nemulțumirea internă legată de problemele socio-politice.
Ceea ce este evident este că alegerile din Israel se anunță extrem de competitive și imprevizibile. Netanyahu dispune de forța organizațională și notorietatea necesare pentru a rămâne cu prima șansă, dar capacitatea sa de a forma o coaliție guvernamentală stabilă — și modul în care continuarea leadership-ului său va fi percepută, ca semn de continuitate sau de stagnare — va depinde de evoluțiile din săptămânile și lunile premergătoare zilei votului”, arată Moldovan.
Arabia Saudită și monarhiile din Golf: continuarea politicii de „autonomie strategică”
Arabia Saudită și monarhiile din Golf vor continua, potrivit Ralucăi Moldovan, strategia de „autonomie strategică”, menținând simultan relații cu SUA, Iranul și China. Normalizarea cu Israelul rămâne condiționată de progrese reale privind statalitatea palestiniană, iar presiunile economice – inclusiv posibile scăderi ale prețului petrolului – vor impune o gestionare fiscală mai prudentă.
„În 2026, Arabia Saudită și partenerii săi din Golf vor continua pe o linie deja familiară: reducerea riscurilor din vecinătate, concomitent cu diversificarea relațiilor cu marile puteri. Obiectivul nu este neutralitatea, ci flexibilitatea — menținerea canalelor deschise cu Iranul, rămânerea în arhitectura de securitate a SUA și valorificarea beneficiilor economice ale expansiunii influenței Chinei. Diplomația recentă la nivel înalt subliniază eforturile Beijingului de a consolida integrarea economică a Golfului (inclusiv un acord de liber schimb China–CCG discutat de mult timp), alături de cooperarea energetică și în infrastructură cu Arabia Saudită și Emiratele Arabe Unite.
Pentru Riad, cea mai importantă chestiune geopolitică rămâne normalizarea relațiilor cu Israelul — însă 2026 este mai probabil un an al diplomației condiționate decât al marilor spectacole diplomatice. Liderii saudiți continuă să lege orice pas major de progrese credibile privind statalitatea palestiniană, atât pentru a-și conserva legitimitatea regională, cât și pentru a gestiona percepțiile interne.
Constrângerile economice vor deveni mai stricte. În condițiile în care mai mulți analiști anticipează presiuni descendente asupra prețului petrolului în 2026, capacitatea Arabiei Saudite de a finanța planuri ambițioase de transformare și de politică regională va depinde de o gestionare fiscală disciplinată — precum și de coeziunea OPEC+ în contextul temerilor legate de surplus și al strategiilor de producție.
Per ansamblu, regiunea Golfului în 2026 va părea o mare calmă la suprafață, dar una care se află într-un proces constant de recalibrare: finanțând stabilitatea acolo unde poate, izolându-se de escaladare acolo unde trebuie și utilizând comerțul, tehnologia și energia drept noile instrumente de putere ale regiunii”, susține Moldovan.
Iranul și „toamna ayatollahilor”
În Iran, 2026 ar putea marca începutul unei tranziții istorice. Succesiunea liderului suprem Ali Khamenei devine o temă tot mai presantă, iar regimul va încerca să proiecteze continuitate și control, într-un context de sancțiuni reînnoite și tensiuni economice interne. Expertul subliniază că această tranziție nu va aduce liberalizare, ci mai degrabă o consolidare securitară, menită să prevină fragmentarea elitei și reapariția protestelor de masă.
„În 2026, este probabil ca Iranul să pară stabil la suprafață — parade, discursuri, sfidare calculată — însă cea mai importantă dramă a sistemului va fi internă: succesiunea și durabilitatea regimului în era post-Khamenei. Expresia „toamna ayatollahilor”, popularizată într-un recent eseu publicat de Foreign Affairs, surprinde starea de spirit a multor observatori ai Iranului: pentru prima dată în decenii, tranziția leadership-ului nu doar că pare posibilă, ci structural iminentă.
Această tranziție nu înseamnă automat liberalizare. Dimpotrivă, rezultatul cel mai probabil pe termen scurt este o consolidare axată pe securitate — o încercare de a orchestra continuitatea, de a descuraja fragmentarea elitelor și de a transmite stabilitate unei societăți nervoase și unei regiuni sceptice. Relatările presei internaționale descriu accelerarea planificării succesiunii, cu un establishment hotărât să evite orice percepție de vid de putere în cazul incapacității sau dispariției Liderului Suprem, dat fiind că fiul său Mojtaba Khamenei este cotat cu cele mai mari șanse de a-i succeda.
Economia va face această misiune și mai dificilă. Odată cu reactivarea sancțiunilor ONU de tip „snapback” în 2025 și reimpunerea rapidă a limitărilor nucleare de către UE, Iranul intră în 2026 cu o sensibilitate politică sporită la șocurile de preț. Modificările recente ale prețurilor la combustibili — atent concepute pentru a viza „consumatorii mari” — arată un regim care încearcă să reducă costurile, temându-se în același timp de reapariția protestelor populare masive.
Astfel, aș spune că 2026 se conturează drept un an al controlului sporit și al impredictibilității crescute: un leadership care vrea să proiecteze inevitabilitate, dar care este forțat să guverneze sub umbra succesiunii, sancțiunilor și a unei oboseli sociale latente”, spune Moldovan.
Siria post-Assad: stabilizare selectivă
În Siria, anul 2026 este văzut ca unul al tranziției pragmatice: relaxarea sancțiunilor și reintegrarea regională vor fi schimbate pe un minim de stabilitate, nu pe reforme democratice. Deși UE și SUA au început să ridice o parte din restricții, problema controlului forței și viitorul nord-estului sirian rămân extrem de sensibile, avertizează Moldovan.
„Regimul post-Assad al Siriei în 2026 va fi definit de un compromis dur: relaxarea sancțiunilor internaționale și reintegrarea în ordinea regională și globală în schimbul unui minim de stabilitate politică — nu neapărat o transformare democratică. Guvernele occidentale și regionale au semnalat deja disponibilitatea de a slăbi constrângerile economice pentru a oferi autorităților interimare o șansă de stabilizare a țării. Uniunea Europeană a adoptat acte juridice în mai 2025 prin care a ridicat majoritatea măsurilor restrictive economice (cu excepții legate de securitate), iar Statele Unite au început să demonteze cadrele largi de sancțiuni împotriva Siriei, păstrând în același timp desemnări țintite pentru figuri ale regimului Assad, traficanți și entități legate de terorism. Un semnal important a venit din partea Congresului SUA, care a abrogat sancțiunile incluse în Legea Caesar din 2019, care sancționa fostul regim de la Damasc pentru crime împotriva populației civile, prin proiectul anual privind politica de apărare — deschizând spațiu politic pentru investiții într-un efort de reconstrucție estimat la sute de miliarde de dolari, chiar dacă legislatorii cer în continuare rapoarte privind guvernarea, combaterea ISIS și protecția minorităților.
Însă banii nu vor rezolva cea mai dificilă problemă a Siriei: cine controlează forța. Chestiunea decisivă va rămâne nord-estul țării și viitorul Forțelor Democratice Siriene conduse de kurzi. Semnale interne de la finalul anului 2025 indică tentative de ultim moment de salvare a unui acord de integrare, cu propuneri de reorganizare a forțelor în divizii sub controlul statului — însă chiar și oficialii implicați sugerează că integrarea reală s-ar putea prelungi până la mijlocul anului 2026, în timp ce Turcia avertizează că răbdarea sa se apropie de limită.
Rezultatul probabil va fi un fel de „stabilizare selectivă”: îmbunătățiri în zonele unde aranjamentele de securitate funcționează și fragilitate persistentă acolo unde acestea eșuează — lăsând Siria mai guvernabilă decât înainte, dar încă vulnerabilă la crize”, avertizează Moldovan.
Ce merită urmărit în 2026
„Luate împreună, aceste tendințe indică un Orient Mijlociu care intră într-un an a ceea ce aș putea numi incertitudine gestionată, nu transformare per se. Războaiele din regiune sunt pe moment suspendate, nu încheiate; tranzițiile sunt finanțate, nu rezolvate; iar diplomația se concentrează tot mai mult pe limitarea riscurilor, nu pe soluționarea lor.
Actorii dominanți ai regiunii — Israelul, Iranul, Arabia Saudită și monarhiile din Golf — vor încerca cu toții să reducă riscurile imediate, păstrându-și în același timp libertatea de manevră pentru viitor.
Pericolul care derivă de aici constă într-un sentiment al falsei stabilități. Armistițiile lipsite de fundamente politice, relaxarea sancțiunilor și planificarea unor succesiuni politice fără legitimitate pot câștiga timp — dar acumulează și presiune. În 2026, provocarea Orientului Mijlociu nu va ține de absența diplomației, ci de limitările acesteia: aceasta va funcționa mai degrabă ca o politică a compromisurilor menită să prevină colapsul, nu să construiască ordine durabilă. Va fi acest lucru suficient? Răspunsul depinde mai puțin de marile strategii și mai mult de capacitatea regiunii de a împiedica o intersectare sau o coliziune a crizelor sale multiple”, conchide Raluca Moldova.
Comentează