În cultura noastră publică, a-ți schimba opinia e aproape un delict de onoare. Cine îndrăznește să spună „m-am înșelat” riscă instantaneu să fie catalogat drept „inconsecvent”, „trădător”, „fără coloană vertebrală”. De la Caragiale încoace trăim cu reflexul ca „ori să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”, iar orice reală schimbare de poziție e suspectă prin definiție. În loc să fie semn de maturitate intelectuală, revizuirea unei opinii devine prilej de linșaj.
În politică, această fobie de a recunoaște greșeala produce monștri. Politicienii preferă să ducă în gard politici vădit nefuncționale, doar ca să nu admită că au greșit diagnosticul sau rețeta. Îi vedem cum se agață de promisiuni imposibile, numai să nu recunoască public că au mințit sau că s-au înșelat.
La celălalt capăt, o parte a societății se mișcă exact invers și trece de la adorare la ură cu viteza unui scroll. În campanie, un politician e „ultima speranță a României”, la câteva luni distanță, dacă ia o decizie care nu convine unei bule, devine „trădător”, „catastrofă”, „dezamăgire totală”. Nu există nuanță, nu există perioada firească în care să vezi un mandat în ansamblu, există doar exaltare și apoi furie.
De la idol la țap ispășitor, în 24 de ore
Zilele acestea, președintele Nicușor Dan trăiește pe rețelele de socializare exact acest traseu de la idol la țap ispășitor. Motivul este revocarea consilierului prezidențial Ludovic Orban. Brusc, o parte dintre cei care l-au susținut cu un entuziasm aproape mesianic în campanie (jurnaliști, influenceri, intelectuali, comentatori) au descoperit că președintele e „rău”, „ingrat”, „periculos”. Ceea ce ieri era „geniu politic” devine azi „om mic”, în funcție de cine a fost dat afară de la Cotroceni.
În același timp, Ludovic Orban, un politician care în termeni reali nu pare capabil să strângă mai mult de câteva procente nici ca persoană fizică, nici cu partidul pe care l-a fondat, e reambalat peste noapte drept mare om de stat. Performanța electorală efectivă contează mai puțin decât statutul de victimă de moment. Orban devine, pentru o clipă, eroul de serviciu, în timp ce președintele ales la scrutinul de acum doar câteva luni este proiectat ca principalul vinovat pentru toate frustrările „lumii bune” online.
O asemenea piruetă, de la „susținere totală” la „demolare totală”, într-un interval atât de scurt, nu e naturală. Da, oamenii se pot răzgândi. Uneori, e chiar obligatoriu. Dar de regulă o fac după ce realitatea le demontează iluziile în ani, nu în ore. Când emoțiile se schimbă mai repede decât comunicatele de la PR, apare întrebarea firească: a fost vreodată susținerea aceea autentică sau doar rezultatul unei alinieri de interese?
Influența la tarabă
Nu poți demonstra ușor cine e plătit și cine nu, dar e greu să ignori impresia tot mai apăsătoare că o parte din „formatorii de opinie” își tratează influența ca pe o marfă scoasă la tarabă, la ofertă. Când vezi aceleași conturi cum schimbă brusc barca, cum trec de la ode la invective, îți vine în minte formula atribuită de unii lui Lenin despre „idioții utili”. Unii știu exact ce fac, alții doar merg cu valul, amplificând narațiunile celui care dă tonul.
Pe fundal, tensiunile dintre președintele Nicușor Dan și premierul Ilie Bolojan sunt deja de notorietate. Or, într-o astfel de confruntare, doar unul dintre cei doi controlează bugetul executiv, cu toate pârghiile lui de comunicare și propagandă. Nu trebuie să fii conspiraționist ca să observi că tot mai mulți influenceri, jurnaliști și comentatori par să fi migrat disciplinat în tabăra premierului, părăsindu-l peste noapte pe președinte. „Cine plătește lăutarii, acela comandă muzica”, spune o vorbă veche. Ce vedem acum e, măcar la nivel de percepție publică, o orchestră care cântă, suspect de unitar, pe aceeași partitură.
Problema este că mulți pariază, poate fără să-și dea seama, pe un cal mort. Ani la rând, Ilie Bolojan a fost umflat cu pompa PR-ului în Bihor, prezentat drept model absolut de administrație. De când a ajuns la Palatul Victoria, realitatea mușcă însă mai tare decât sloganurile. Măsurile sale adâncesc criza, nu o atenuează, iar intransigența pe care o vinde drept principialitate seamănă tot mai mult cu o încăpățânare opacă și o tentă autocratică vizibilă de ani întregi pentru cei care l-au urmărit cu atenție.
Când propaganda acoperă strigătul oamenilor
În tot acest timp, românii obișnuiți o duc tot mai rău. Facturi, rate, inflație, servicii publice care scârțâie, acestea sunt realitățile de zi cu zi, nu trending-urile de pe X sau Facebook. În timp ce oamenii numără cu grijă banii de la o lună la alta, o parte importantă a spațiului public pare ocupată cu reglări de conturi între tabăra președintelui și cea a premierului. Somnul rațiunii naște monștri, doar că monștrii de azi poartă microfon și lumini de studio.
Formatorii de opinie se transformă adesea în câini de companie ai puterii, mutați dintr-un salon în altul, în funcție de cine le deschide ușa și portofelul. Între două atacuri la adresa adversarilor politici ai lui Bolojan, mulți găsesc timp să arunce și o găleată de lături peste magistratură, alimentând o campanie de demonizare care, în ultimă instanță, lovește în viitorul drepturilor și libertăților noastre.
Comentează