Premium
În REVISTA PRESEI de astăzi, stiripesurse.ro vă prezintă o analiză din Ziarul Financiar pe tema celei mai importante achiziții făcută de o companie cu capital majoritar românesc a unui mare jucător străin.
Ziarul Financiar:
Preluarea Bancpost de către Banca Transilvania este cea mai mare achiziţie făcută de o entitate cu capital majoritar românesc a unui mare jucător străin.
De obicei, cele mai mari tranzacţii sunt în sens invers, adică o bancă/firmă/fond din străinătate cumpără o companie cu capital privat românesc.
Iată însă că a venit şi momentul în care o bancă privată fondată de acţionari români se bate pe locul 1 pe piaţă într-un peisaj dominat 80% de capitalul străin.
Aparent, toată lumea aplaudă. Este nevoie de consolidare în sistemul bancar. Grecii trebuia să se retragă, bine că s-a găsit o soluţie prin care chiar o bancă locală să devină mai puternică.
Dar trebuie spus că în niciun caz mişcarea nu este privită cu ochi buni de ceilalţi competitori.
Cât eşti un jucător mic, nu eşti o ţintă. Însă atunci când creşti, când vrei acces la „big money“, eşti luat la ochi. Toţi cei din jur privesc cu sprânceana ridicată emergenţa grupului financiar de la Cluj.
De la o anumită dimensiune încolo, fără un sprijin de la cel mai înalt nivel, marile companii sau marile bănci dintr-o ţară nu mai pot creşte.
Din păcate, din vina, din slăbiciunea sau din trădarea celor care conduc România în ultimii 27 de ani, acest sprijin, care este oferit fără menajamente în orice ţară din lume companiilor şi băncilor locale, la Bucureşti lipseşte.
Parcursul Băncii Transilvania va fi testul pentru dezvoltarea capitalului local în anii următori, care la rândul său va fi testul pentru dezvoltarea economică a României.
Grecia a fost practic în faliment în 2010 dar a ţinut cu dinţii de sistemul bancar, pe care l-a salvat cu zeci de miliarde de euro de la UE şi de la stat.
Iată că vinde abia acum sucursalele din Balcani. (Mai multe detalii AICI)
RFI:
Nivelul salariului minim în Europa variază enorm de la un stat la altul. Potrivit Eurostat, care publică la fiecare 6 luni nivelul salariilor minime, de la cel mai de jos – cum este cazul Bulgariei -235 de euro și al României – 319 euro, la cel mai mare venit minim – Luxemburg: aproape 2.000 de euro.
Chiar dacă se ține cont de diferențele de prețuri între aceste țări, distanța între venituri este una importantă. Franța se situează în prima parte a clasamentului, cu un salariu minim de 1.480 de euro brut, după Luxemburg, Irlanda, Belgia, Olanda și Germania.
Si totuși, nu toate statele dispun de un salariu minim. 22 de țări au stabilit un salariu minim legal național. Germania spre exemplu a luat recent această decizie, la 1 ianuarie 2015. Sase state – Italia, Cipru, Austria, Danemarca, Suedia și Finlanda nu au adoptat însă un astfel de dispozitiv. În schimb, ele dispun de salarii minime fixate prin convenții colective pentru diversele sectoare de activitate.
Distanța salarială existentă între statele europene a creat o problemă de concurență și a determinat unele societăți să își mute fabricile în țările cu venituri mici. (Mai multe detalii AICI)
Deutsche Welle:
Doar plasarea personalităţii regelui în contextul ei istoric şi geografic promite să ne ajute să înţelegem just cine a fost cu adevărat Mihai I al României.
Am auzit de la un spirit cultivat şi fin, observator altfel atent, că România n-ar fi dispus decât de doi regi mari. Şi-anume primii. Ultimii doi fiind, prin urmare, mici. Aşa să fie?
Nu puţini consideră că n-ar fi fost mare lucru de capul lui Mihai. Că ar fi fost un simbol şi atât. Că n-a vorbit destul de bine. Ca şi cum biblicul Moise n-ar fi fost peltic.
În fapt, Mihai I a fost un rege mare. Dar nu prin vorbe, ci prin fapte, care îl disting în Europa. Şi în istorie.
Cum să ne dumirim? Privind sagace în jur şi în trecut. Ce vom descoperi? În ţară, vom identifica regimul Dragnea şi tentativele sale iresponsabile de a pune pe butuci statul de drept şi de a scoate România din alianţele occidentale, prea incomode pentru oligarhiile penale. Alianţa cu vestul e cea pe care, la ceas de mare cumpănă, Mihai I a vrut-o şi-a cerut-o cu toată fibra fiinţei sale pentru izbăvirea de nelibertate a românilor.
Dar în afară? Ce depistăm privind în jur spre fostele imperii care au stăpânit cândva meleagurile româneşti? Dezastrul regimurilor autoritare ale unui Putin, Erdogan şi Orban. Iar în Germania, de a cărei înveninată îmbrăţişare nazistă a scăpat ţara regele Mihai? O democraţie afectată şi discreditată de o clasă politică dominată de meschinăria, amoralitatea, venalitatea şi pofta nemăsurată de putere a unor politicieni mediocri, amendaţi de alegători, dar călărind virtuos pe „Realpolitik”. De pildă pe versiunea celei, în virtutea căreia ministrul de externe Sigmar Gabriel propune Europei s-o lase mai moale cu etica, să se despartă de americani şi să se certe cu valorile occidentale, aliindu-se cu dictaturi în ascensiune, doar pentru că sunt mari şi tari şi ar aduce beneficii Bătrânului Continent. (Mai multe detalii AICI)
contributors.ro:
Încep aceste rânduri consacrate personalității Regelui Mihai cu un apel la propria-mi biografie. Am avut și nefericirea, și neșansa de a mă naște și de a-mi face studiile într-o Românie perfect, etanș comunizată. Printre ale cărei specificități negative se afla și aceea de a-și fi răstălmăcit și rescris periodic și la comandă istoria, de a fi făcut din ea un instrument cum nu se poate mai convenabil la îndemâna puternicilor zilei.
Astfel se explică și percepțiile mele timpurii despre Mihai, ultimul rege al României, cel care după spusele profesorului Lucian Boia, autorul cărții „Suveranii României. Monarhia, o soluție?”, apărută în anul 2014 la editura Humanitas din București, ar fi putut fi „cel mai normal rege al României, cu condiția ca „vremurile să fi fost normale”.
Se știe. În 1947 Regele a fost forțat de Dej și Groza să abdice. Cei doi ducând la îndeplinire ordinele stăpânilor lor de la Moscova. Instantaneu Regele a fost evacuat și din manuale, încercându-se scoaterea Maiestății Sale din conștiința publică. Nici vorbă ca numele Regelui ori cel al Dinastiei să apară în cărțile de școală de Istorie a României care pe vremea aceea se studia mai întâi în clasa a patra.
Cu toate acestea, memoria mea păstrează vie o amintire. Chiar din vremea în care eram elev în clasa a patra. Amintire ce trebuie pusă în contexul anului 1968, în plină anormalitate comunistă. În august, cu ocazia celebrei scene a Balconului, locul condamnării avântate a invadării Cehoslovaciei de către trupele participante la Pactul de la Varșovia, noul și încă tânărul lider al comuniștilor români descoperea puterea mizei pe cartea naționalistă.
În emoția populară din acele zile, prelungită încă o bună bucată de vreme și după august 1968, emoție transformată în speranța unei oarecare reveniri la normalitate, a avut oarecare trecere pe piață zvonul că la manifestările menite să marcheze împlinirea a 50 de ani de la Marea Unire ar fi urmat să fi invitat și urmașul lui Ferdinand Întregitorul, Regele Mihai al României. Doamne, câtă naivitate bazată pe necunoașterea naturii criminale a comunismului pe care artizanul actului istoric de la 23 august o știa mai bine decât oricare alt român se ascundea în această iluzie!.
Și până atunci, și după, comuniștii români și falșii istorici pe care ii aveau în soldă au făcut până și imposibilul pentru a le ascunde românilor o seamă întreagă de adevăruri. (Mai multe detalii AICI)
