Premium
În 1978-1979, în cotidianul "Corriere della Sera" au fost publicate nouă reportaje ale filosofului francez Michel Foucault despre revoluția iraniană, rezultat al unui acord între ziar și "Équipe Foucault", angajată să elaboreze reflecții asupra problemelor internaționale.
Primul reportaj, intitulat «Armata, când pământul se cutremură» (28/9/1978), precedă cu trei luni evadarea Şahului și întoarcerea ulterioară în Iran, de la Paris, a ayatollahului Khomeini. Șahul, susținut de SUA, care favorizaseră lovitura de stat împotriva prim-ministrului Mossadeq, sărbătorise recent cu fast aniversarea a 2.500 de ani a Imperiului Persan, relatează Corriere dell Serra citat de Rador Radio România.
Reportajele lui Foucault ilustrează revoluția de la Teheran, însoțite de reflecția militantă a filozofului care, membru al Partidului Comunist Francez, vedea cu entuziasm "schimbarea puterii" în Iran, rezultatul acțiunii revoluționare de jos, "cu mâinile goale", de natură maoistă.
Progresiv, însă, mai ales în ultimul reportaj din 13 februarie 1979 intitulat "Un butoi cu pulbere numit Islam", Foucault a început să intuiască că aceea nu a fost o revoluție populară comunistă, ci mai degrabă o revoluție islamică, religioasă.
Și a fost profetic în a se teme de dezvoltarea ei, și în raport cu Palestina.
Filosoful francez a scris că țările arabe nu au ascultat niciodată "drepturile juste ale poporului palestinian" și se întreba, cu teamă, ce s-ar putea întâmpla în viitor, dacă nu va mai fi marxismul, ci islamismul radical cel care va anima cauza palestiniană.
11 februarie 1979: revoluție în Iran.
Am impresia că citesc această propoziție în ziarele de mâine și în viitoarele cărți de istorie. Este adevărat că în această serie de evenimente ciudate, care au caracterizat ultimele 12 luni din viața politică iraniană, apare în sfârșit o figură cunoscută. Dar această lungă succesiune de sărbători și doliu, aceste milioane de oameni pe străzi pentru a-l invoca pe Allah, mullahii din cimitire strigând revoltă și rugăciune, aceste predici distribuite pe minicasete și bătrânul care traversa strada în fiecare zi într-un mic oraș de la periferia Parisului pentru a îngenunchea în direcția Mecca; ne era greu să numim toate acestea "revoluție".
Astăzi, simțim că suntem într-o lume mai familiară: au existat baricade; rezerve de arme jefuite; iar un consiliu reunit în grabă le-a lăsat miniștrilor doar timp să își dea demisia, înainte ca pietrele să spargă geamurile și ca ușile să cadă sub presiunea mulțimii. Istoria a pus sigiliul roșu în partea de jos a paginii, care autentifică revoluția. Religia și-a jucat rolul de a trage cortina; mullahii se vor împrăștia acum într-un mare zbor de haine albe și negre. Scena se schimbă. Actul principal este pe cale să înceapă: cel al luptei de clasă, al avangardelor armate, al partidului care organizează masele populare, etc. Va fi într-adevăr așa?
Nu trebuia să fii un mare profet pentru a vedea că șahul era deja mort politic, vara trecută; nici pentru a-ți da seama că armata nu putea constitui o forță politică independentă. Nu trebuia să fii un clarvăzător pentru a constata că religia nu era o formă de compromis, ci o forță reală: care putea face un popor să se ridice nu numai împotriva suveranului și a poliției sale, ci împotriva unui întreg regim, a unui întreg mod de viață, a unei lumi întregi.
Dar lucrurile par destul de clare astăzi, ne permit să urmărim ceea ce trebuie să numim strategia mișcării religioase.
Demonstrațiile lungi – uneori sângeroase, dar necontenit de repetate – erau tot atâtea acte juridice și politice într-o vreme, care îl privau pe Şah de legitimitatea sa și personalul politic de reprezentativitatea sa. Frontul Național s-a înclinat. Baktiar a vrut, în schimb, să reziste și să primească de la Şah o legitimitate pe care ar fi meritat-o, garantând plecarea fără întoarcere a suveranului. Degeaba.
Al doilea obstacol erau americanii. Aceștia păreau cu adevărat înfricoșători.
În schimb, au cedat. Din neputință, dar și din calcul: decât să susțină cu toată forța o putere muribundă și cu care erau prea compromiși, preferă să lase să se dezvolte o situație de tip chilian, să lase conflictele interne să se agraveze și să intervină ulterior. Poate că ei cred că această mișcare, care în cele din urmă îngrijorează toate regimurile din regiune, oricare ar fi ele, va accelera un acord în Orientul Mijlociu. Acest lucru a fost perceput imediat și de palestinieni și de israelieni: primii făcând apel la Ayatollah pentru eliberarea Locurilor Sfinte, cei din urmă proclamând: un motiv în plus pentru a nu ceda pentru nimic.
Cât despre obstacolul armatei, paralizia sa cauzată de curenții care o traversau era clară. Dar această paralizie, care reprezenta un avantaj pentru opoziție atât timp cât Şahul domnea, devenea un pericol de îndată ce fiecare tendință s-ar fi simțit liberă, în absența oricărei puteri, să acționeze în felul său. Prin urmare, era necesar să facă să adere armata în sectoare succesive, fără a o distruge prea curând. Dar ruptura a avut loc mai devreme decât s-a prevăzut. Provocare, accident, nu contează. Un grup de "băieți duri" a atacat fracțiunea de armată care trecuse de partea ayatollahului, determinând o apropiere între ei și mulțime care mergea cu mult dincolo de simpla demonstrație cot la cot. S-a trecut la distribuirea armelor, un clasic punct culminant al oricărei răbufniri revoluționare.
Această distribuție este cea care, singură, a dat totul peste cap și a circumscris războiul civil. Statul Major a realizat că o parte foarte importantă a trupelor scăpase de sub controlul său; și că era material în arsenale pentru a înarma zeci și zeci de mii de civili. Mai bine să te alături în bloc, înainte ca populația să se ridice în arme și poate pentru ani de zile. Liderii religioși au întors imediat amabilitatea: au dat ordin de restituire a armelor.
Astăzi suntem în acest punct: într-o situație care nu a găsit un rezultat precis, "revoluția" și-a arătat, uneori, unele dintre formele sale familiare. Dar lucrurile sunt încă ciudat de ambigue.
Armata care a trecut de partea religioșilor, fără să se fi despărțit cu adevărat, va avea o greutate importantă: diferitele sale tendințe se vor ciocni în umbră, pentru a stabili cine va fi noua "gardă" a regimului, cea care o protejează, care o susține și care o ține în mâini.
La cealaltă extremitate, cert este că nu toți vor restitui armele.
"Marxiștii-leniniști", al căror rol nu era cu totul secundar în mișcare, cred probabil că trebuie să trecem de la unirea maselor la lupta de clasă. Nefiind avangarda, care unifică și ridică, ei vor dori să fie forța: care decide în neînțelegere și care clarifică.
Alegerea este decisivă pentru această mișcare, care a obținut un rezultat infinit de rar în secolul al XX-lea: un popor neînarmat care se ridică dintr-o bucată și răstoarnă cu propriile mâini un regim "atotputernic". Dar importanța sa istorică nu va depinde poate de conformitatea sa cu un model "revoluționar" recunoscut. O va datora mai degrabă posibilității pe care o va avea de a dărâma elementele situației politice din Orientul Mijlociu și, prin urmare, echilibrul strategic global. Singularitatea sa, care a fost forța sa până acum, riscă să devină ulterior puterea sa de expansiune. De fapt, este ca o mișcare "islamică" care poate incendia întreaga regiune, răsturnând regimurile cele mai instabile și tulburându-le pe cele mai solide. Islamul – care nu este pur și simplu religie, ci un mod de viață, aparținând unei istorii și unei civilizații – riscă să devină un gigantic butoi cu pulbere, format din sute de milioane de oameni. De ieri, fiecare stat musulman poate fi revoluționar din interior, pornind de la tradițiile sale seculare.
De fapt, trebuie recunoscut că revendicarea "drepturilor juste ale poporului palestinian" nu a stârnit aproape deloc popoarele arabe. Ce s-ar întâmpla dacă această cauză ar primi dinamismul unei mișcări islamice, mult mai puternică decât o referință marxist-leninistă sau maoistă? Pe de altă parte: ce putere ar primi mișcarea "religioasă" a lui Khomeini, dacă și-ar propune ca obiectiv eliberarea Palestinei?
Iordanul nu mai curge foarte departe de Israel.
