Ițele guvernului Cioloș încep să se descâlcească, pe măsură ce ne apropiem de momentul învestirii sale. Apar din ce în ce mai clar și negocierile politice de culise, chiar dinaintea desemnării oficiale a premierului. Mai mult, formula care va intra în funcțiune foarte curând pare a fi rezultatul unor negocieri timpurii între actorii politici. Căderea guvernului Ponta fusese planificată pentru un anumit moment, doar că, în urma tragicelor evenimente de la Colectiv și a protestelor de stradă, momentul mult așteptat a fost grăbit. Dar planul pare a fi fost făcut cu ceva timp înainte, ca dovadă că ”rotițele” s-au pus foarte repede în mișcare. Mici ajustări e posibil să fi intervenit, însă, în mare, acum se derulează un scenariu pe care actorii politici îl conveniseră.
Așadar, avem un premier tehnocrat, în persoana lui Dacian Cioloș, fost comisar european pe agricultură. Un CV ireproșabil pe domeniul de expertiză, dar, atenție!, experiența de cinci ani la Bruxelles în ”executivul UE” a adăugat o componentă politică mult mai apăsată. Cei care îl privesc pe Cioloș doar ca pe un șoarece de bibliotecă, ușor de prins în capcana manevrelor necurate ale politicienilor, s-ar putea să aibă o surpriză. Să remarcăm totuși câteva amănunte biografice semnificative pentru ceea ce reprezintă Cioloș: căsătorit cu o franțuzoaică, sprijinit acum cinci ani în funcția de comisar european nu doar de România, dar și de Franța. De altfel, fără lobby-ul francez, e puțin probabil ca Cioloș să fi avut acces la un portofoliu atât de greu cum este cel al agriculturii. Am putea spune, luând în considerare aceste antecedente, că noul prim-ministru al României este ”omul francezilor”. Afirmația nu are niciun fel de conotație ocultă. E vorba doar de faptul că avem o personalitate în funcția de șef al următorului cabinet, cu legături mai mult decât strânse cu establishmentul de la Elysee.
Pe surse, este dată ca sigură și numirea unui apropiat al PSD, Vasile Dâncu, în funcția de vicepremier. Despre Dâncu știm că este unul din puținii intelectuali de stânga care gândește România în termenii modernizării. Contestat după guvernarea Năstase, când a dat senzația că a jucat rolul unui soi de Goebbels, responabil cu propaganda, Dâncu s-a repliat mulți ani în cariera academică și cercetare, menținând bune legături cu elita culturală apropiată de centru-dreapta. Este unul din fondatorii așa-numitului grup de la Cluj, o enclavă ce s-a vrut reformatoarea PSD în ultimii zece ani, totuși, să recunoaștem, destul de izolată în partid, pe criteriul absenței performanței în adus voturi formațiunii din Kiseleff. În PSD, numărul de voturi a avut întotdeauna întâietate în detrimentul ideilor și doctrinei, ceea ce explică actuala criză pe care o traversează partidul lui Dragnea. Amănunt care nu trebuie să ne scape, Dâncu a primit zilele trecute o înaltă distincție a statului german, ceea ce demonstrează că e un personaj apropiat de sferele influente ale Cancelariei de la Berlin. Am putea spune, în aceeași notă neutră, ca și la Cioloș, că Dâncu este „omul germanilor”.
Până acum se conturează un ”cabinet franco-german”, nu într-un sens peiorativ, ci, așa cum am spus, cu doi oameni în poziții cheie care au bune relații în cele două capitale extrem de influente în actuala arhitectură europeană. Mulți se vor întreba unde sunt americanii? A părăsit România aliatul său tradițional din ultima decadă? Am trecut exclusiv sub influența Europei Occidentale?
Aici ajungem la un alt potențial nume menționat, ”pe surse”, așa cum se întâmplă, ca membru al cabinetului Cioloș, pe un portofoliu cheie în ”sângeroasa” confruntare de pe scena publică din România ultimilor ani. E vorba de Laura Ștefan și de Ministerul Justiției, adică, chiar generatorul propunerilor pentru șefii Parchetelor, din primăvara anului viitor. Ștefan este o înfocată activistă din societatea civilă, expertă recunoscută în România, dar și în regiune, în materie de justiție și anti-corupție. Dacă privim cu atenție parcursul profesional și public al Laurei Ștefan vom observa apropierea mai mare de Statele Unite ale Americii. De altfel, a și primit premiul de ”Femeia anului 2015” chiar din partea Ambasadei SUA și este beneficiară a unei burse de câteva luni acordată de Fundația Eisenhower (pe care va trebui probabil să o întrerupă). Iată că avem și ”omul americanilor” în cabinetul Cioloș, asta, desigur, dacă numirea va fi confirmată, tot pe un portofoliu cheie. Asta arată și preocuparea crescută a administrației de la Washington pentru consolidarea proceselor de reformă în justiție și menținerea tempoului din ultimii ani pe frontul anti-corupției.
Cum am ajuns în situația să avem oameni atât de apropiați de Marile Puteri trans-atlantice în cele mai înalte poziții executive din România? E bine sau e rău? O discuție ar merita pe această temă. Dacă ne uităm la ce s-a întâmplat, mai ales în ultimii trei ani, nu putem să nu observăm că țara noastră a fost un fel de ”copil rău și răzgâiat” al Europei. Clasa politică, în marea parte a ei, a făcut eforturi uriașe să stopeze cursul justiției independente. Am avut evenimentele din vara lui 2012, dar și ”marțea neagră” din 2013, ca să dăm exemplele cele mai vizibile și violente de asalt al grupurilor politice asupra unui aranjament instituțional în care Justiția devenise din ce în ce mai imună la influențele celorlalte puteri în stat. Peste toate astea, mai ales în ultimul an, guvernul de la București a avut o atitudine din ce în ce mai sfidătoare față de angajamentele asumate prin Tratatul Fiscal European. Reușind cu greu să se re-echilibreze, între 2010-2012, la nivel macroeconomic, cu costuri sociale deloc nesemnificative, țara noastră, prin politicienii ei, desigur, a dat semne vădite de ”dezertare” din limitele impuse deficitului bugetar. Mai mult. în ultimii trei ani, au fost ratate toate reformele structurale convenite cu partenerii internaționali, din lipsa voinței politice. În ultimele luni, guvernul Ponta devenise probabil cel mai izolat guvern european, după cabinetul Orban din Ungaria. Cu un premier inculpat într-un dosar de corupție, un vicepremier acuzat și el de plagiat, precum șeful său executiv, cu un set de politici economice hiper-populiste, Executivul de la București risca să intre într-o ”carantină” pe termen lung, cu consecințe imprevizibile asupra viitorului. Eram un fel de bolnavul Europei, care pare să nu se facă bine prea curând.
Așadar, am avut șansa să jucăm singuri, să ne conducem singuri destinele, în ciuda evidențelor tot mai apăsătoare post-criză economică, că statele europene nu-și mai pot păstra suveranitatea de altădată, decât cu riscul uriaș al fărâmițării întregului proiect UE. Am făcut-o prost, necredibil, pe muchie de cuțit, în pericol de derapaj de la democrație și statul de drept. Am arătat că suntem nehotărâți să menținem ritmul, că suntem dispuși să dăm înapoi la cele mai mici provocări (vezi și atitudinea României în cazul crizei refugiaților) și mai grav, la sfârșitul zilei, ne-am fi putut trezi că ajungem, ca și Grecia, să punem în pericol întregul plan european. Până acum influențele de la Bruxelles și Washington s-au făcut simțite mai ales la un nivel liminal. Prin ambasadorii țărilor occidentale, presiunile au fost menținute, dar cu succese de etapă. Ca să fim sinceri, asemenea intervenții nu au reușit decât să stingă incendii, aprinse ici și colo, de politicieni iresponsabili. Ele nu au au putut însă să stimuleze evoluții pozitive, mai ales dacă ne gândim la ultimii trei sau patru ani și, astfel, am intrat într-o stagnare, o bălteală amenințătoare pentru stăpânirea decalajelor de dezvoltare.
Politicienii români, în majoritatea lor socializați în țarcul îngust al partidelor politice și cercurilor de afaceri naționale, au dovedit multă neseriozitate în raport cu angajamentele pe care și le-au asumat atât la intrarea în NATO, cât și la momentul aderării la Uniunea Europeană. Au înțeles negocierea într-un sens prea larg, așa că, în final, au ajuns să negocieze chiar reperele fundamentale, cele stabilite la Copenhaga. Comportamentul lor duplicitar, odată ajunși în funcții publice, a nemulțumit, desigur, marile capitale occidentale. Au dovedit că nu se poate pune preț pe cuvântul și semnătura lor. Că oricât de mult tind să îmbrățișeze valorile Occidentului, mai târziu sau mai devreme, contextul, țesătura complicată a intereselor feudale urzită de-a lungul tranziției, reușește să-i tragă în jos, în mocirla fanariotă autohtonă.
Asta s-a întâmplat pentru că cei mai mulți dintre ei, fie au rămas profund impregnați de practicile și comportamentele regimului autoritar comunist, fie (cei mai tineri) au fost crescuți în curtea strâmtă a capitalismului de pradă înflorit după 1989 în România. Lipsa de viziune, acomodarea cu instituțiile învechite, perpetuarea unei administrații ineficiente și corupte au făcut parte din gena acestor oameni politici.
Cioloș, Dâncu și Ștefan par a fi reușit să se ridice din catacombele post-comunismului cenușiu, desigur, mai ales prin experiențele oferite de contactul imediat cu un alt tip de politică, un alt tip de instituții, care pun preț mai mare pe merit și expertiză. Ei sunt oamenii Franței, Germaniei sau Statelor Unite, în sensul că au fost printre puținii care au asimilat la nivelul valorilor și comportamentelor ceea ce țările Occidentului au avut de oferit. E mai ușor pentru Comisia Europeană și Administrația de la Washington să se înțeleagă cu asemenea oameni? Pot pune mai mult preț pe cuvântul și semnătura lor, odată ajunși în funcții de decizie? Probabil că da. Vor avea tăria cei trei, dar probabil și alții din cabinet, să reziste cântecelor de sirenă din mlaștina autohtonă? Nu putem decât să sperăm că da, că se vor descurca în hățișul de interese politice și economice bine închegat în ultimii 25 de ani, e adevărat, astăzi, din ce în ce mai destructurat de intervențiile procurorilor și judecătorilor.
Pe plan intern, însă, lucrurile nu arată deloc simplu pentru actualul cabinet. Jocul politic are și el resorturile lui, care influențează inevitabil evoluțiile. Un guvern de tehnocrați e greu de acceptat de partidele politice. E prima experiență de acest gen pe care o au formațiunile din România. De altfel, în democrațiile consolidate, așa ceva ar fi de neconceput. Ceea ce arată, de fapt, că suntem într-o situație excepțională și că există o ”forțare” tranzitorie, care să ducă spre un obiectiv mai înalt.
Dâncu, înainte de a fi omul germanilor, este omul PSD și al lui Dragnea, iar administrația, de la secretari de stat în jos, rămâne tot în mâinile social-democraților. Dar PSD se va poziționa, cel mai probabil, în opoziție față de acest guvern. Însă, PNL a declarat deja că susține necondiționat guvernul în Parlament, la îndemnul lui Iohannis. Deci, cine e la Putere și cine în Opoziție? Greu de spus, nu-i așa? O asemenea confuzie generează un dezechilibru major de imagine, cu care actorii mari nu se pot împăca cu ușurință. Nici liberalilor nu le convine să se spună că susțin un guvern PSD, nici social-democraților nu le cade bine să circule titlul ”PSD rămâne la putere”. Și asta pentru că anul viitor avem două rânduri de alegeri. Pe bună dreptate, liberalii se întreabă care e rostul susținerii unei guvernări pe care o pot influența mai puțin decât PSD, dar ale cărei rezultate, bune și proaste, le vor deconta la scrutinele de anul viitor. Nici oamenii lui Dragnea nu pot sta liniștiți la gândul că au pierdut Puterea, dar poporul îi va vedea în continuare la butoane, deci și ei responsabili de bunele și relele cabinetului Cioloș.
Acest guvern ”occidental” se va confrunta, mai târziu sau mai devreme, cu un curent naționalist deloc minor, care persistă în straturile cele mai adânci ale societății. Politicieni care să-l utilizeze împotriva identității cabinetului Cioloș (Iohannis) se găsesc. Jocul politic rămâne joc politic, indiferent de opțiunile interioare ale actorilor care populează arena. Pentru a rezista, Cioloș are nevoie de cât mai multă credibilitate la nivelul publicului. Poate fi abil în negocieri cu forul legislativ și partidele, dar susținerea parlamentară depinde esențial de modul în care o majoritate a românilor se va raporta la activitatea noului cabinet. Când această majoritate nu va mai exista, subminată, de pildă, de stimularea filonului naționalist ( Occidentalii ne fac guvernul, Occidentalii ne impun limitele economice, Occidentalii ne numesc procurorii), atunci partidele nu vor avea nici cea mai mică ezitare să se repeadă asupra tehnocraților și să-i răstoarne din scaunele lor. Asemenea riscuri nu trebuie deloc ignorate.
Nici vecinii de la Est nu se vor împăca ușor cu un asemenea control, aproape pe față, pe care Marile Puteri occidentale îl exercită în România. Să nu uităm nicio clipă că Federația Rusă este într-un proces agresiv de recâștigare a influenței în fostele vecinătăți ale Tratatului de la Varșovia. Azi sunt aproape cu ambele picioare în Republica Moldova, Ucraina este și ea atrasă ca într-un turbion de ambițiile lui Putin, prin forțarea granițelor imperiului de la Răsărit. În acest moment, mai mult decât altădată, au nevoie de capete de pod solide în politica românească, așa cum au reușit să și le întărească pe cele de la Chișinău, până când aspirațiile occidentale ale clasei politice de acolo au fost spulberate.
Jocul de la București este acum extrem de riscant, dar, pe de altă parte, crucial pentru ritmul în care marile reforme se vor derula în următorii ani. Iar cea mai importantă din aceste reforme este reforma clasei politice. Ceea ce azi pare a avea susținerea clasei mijlocii, a tinerilor și celor de vârste medii, mâine poate fi pervertit suficient cât să se întoarcă împotriva planului inițial. Adevărata tensiune, care nu este rezolvată și care poate arunca în aer retorica generoasă de până acum, este relația între partide și noul cabinet tehnocrat. Deși în multe situații politicienii au demonstrat o înțelegere deficitară a democrației, în cazul unui executiv decuplat de reprezentanții alegătorilor vor face apel chiar la valorile democratice. Există, așadar, o verigă lipsă în acest joc și nu e clar acum cine sau ce o poate înlocui.
Dar mai e ceva timp până la anunțarea portofoliilor și intențiilor premierului desemnat și, probabil, atunci vom înțelege dacă a fost găsită veriga lipsa.
Comentează