Un interviu mereu actual. Neagu Djuvara: "Votul este o datorie națională"

Istoricul Neagu Djuvara vorbea, in 2009, in plina campanie prezidentiala, într-un interviu în Evenimentul Zilei, despre realitățile dure ale societății românești și mentalitatea poporului român.

EVZ: Prima întrebare e cea mai simplă şi cea mai grea dintre toate. Vă duceţi la vot?

Neagu Djuvara: Sigur că mă duc. E o datorie naţională şi găsesc că abţinerea e inutilă. Poate m-aş abţine dacă aş avea impresia că ambii candidaţi, şi mă refer aici la turul al doilea de scrutin, sunt detestabili. În momentul acela nu mă duc. Ce să fac, să aleg între mucea şi căcâcea?

Aud de foarte multe ori argumentul “clasa politică e rea”. Nu este ea însă imaginea perfectă a societăţii româneşti actuale?

Ba da. Risc să supăr o mare parte dintre cititori, dar societatea românească s-a răsturnat în mod extrem de grav în cei cincizeci de ani de comunism. Şi când zic cincizeci de ani, sunt încă sub adevăr, pentru că regimul lui Iliescu n-a fost decât o prelungire a regimului comunist. Numai suprafaţa s-a schimbat. În comunism s-au întâmplat lucruri grave, iar persecutarea întregului strat de deasupra, nu numai din punct de vedere politic, a răsturnat toate valorile. Au venit aia mai răi, mai tâmpiţi, cocoşaţii şi guşaţii. România era singura fără o elită comunistă adevărată. De altfel, chiar Ana Pauker a mărturisit de la început că partidul comunist din România are doar 900 de membri. 900 la o populaţie de 18 milioane! Şi atunci cine au fost comuniştii? Oportuniştii! Au venit grămadă. Asta e meteahnă veche la noi.

Dacă-mi permiteţi să vă răspund, comuniştii noştri au fost cei aproape patru milioane de români care în 1989 şi-au ars carnetele de partid.

De pe o zi pe alta, majoritatea. Problema e că, dintre ei, foarte mulţi au rămas comunişti în suflet. În cei cincizeci de ani de care vă vorbeam, s-a stricat ceva în creierul acestui popor. Mai adaug ceva. Românul a fost aşa de dezgustat de ce i s-a întâmplat, încât în prezent fuge din ţară pe capete. Înainte de război, românii americani erau 120.000, foarte puţini comparativ cu americanii de origine poloneză, cehă, ucraineană. Cum se explică asta? Pe vremea veche, românul avea în suflet zicala aceea “fie pâinea cât de rea, tot mai bine-n ţara mea”.

Credeţi că s-a produs o dezrădăcinare?

S-a întâmplat o schimbare a profilului etnic al românului, cetăţeanul care fugea cel mai puţin din ţara lui între ţările europene.

Identificaţi în lipsa acestui ataşament faţă de ţară sursele răului actual?

E unul dintre motivele pentru care România merge atât de rău. S-a luat smântâna de pe ţară. Nu mai vorbesc de fosta boierime, care a făcut ce-a făcut, dar a murit singură. Asta nu s-a scris în nicio carte: nucleul marilor boieri este acelaşi până la 1900. Oamenii ăştia au monopolizat puterea economică şi prin endogamie şi-au perpetuat dominaţia.

E foarte interesant ce spuneţi...

Vă dau un exemplu impresionant. E vorba de familia mamei mele, Grădişteanu, una mai puţin cunoscută decât Bălăceanu sau Golescu. În veacul al XVII-lea, la un moment dat, unul dintre fii marelui vistier Bunea Grădişteanu, Vîlcu, la rândul său un mare boier, îl susţine în lupta pentru tron pe Gheorghe Duca. În 1678 însă, ajunge domn Şerban Cantacuzino, iar Vîlcu Grădişteanu, care fusese de partida celorlalţi, e prins, schingiuit şi tras în ţeapă. Dar fata lui Vîlcu era măritată cu fratele lui Vodă, faimosul spătar Mihai Cantacuzino. Dacă vă duceţi acum la biserica veche de la Sinaia, pe care Mihai Cantacuzino a construit-o, veţi vedea pe fresca ctitorilor, la stânga, pe acest spătar împreună cu a doua nevastă şi 18 copii, majoritatea adoptaţi. La extrema stângă însă, e prima lui nevastă, îmbrăcată în negru, ca şi cum ar fi în doliu, dar şi Vîlcu Grădişteanu. Aşa că, în acelaşi loc, îi ai şi pe călău, şi pe victimă. Erau rude. Asta e istoria Ţării Româneşti. Toţi erau rude între ei, dar se mâncau şi se omorau.

Am putea aduce pilda asta chiar în prezent, în România de astăzi. La vârful puterii, de asemenea, toţi par conexaţi.

Bineînţeles. Moravurile, obiceiurile rele, chiar dibăcia aceasta malignă s-au transmis. S-au perpetuat de la vechii boieri care au fost siliţi de la începuturi să se comporte aşa. Gândiţi-vă la Mircea cel Bătrân, pe care eu îl consider chiar mai mare decât Ştefan cel Mare, până şi el a fost silit să plece capul. Poate a evitat prin acest compromis transformarea ţării în paşalâc, păstrând o semi-independenţă. Această dibăcie istorică ne caracterizează.

Vorbeaţi de opoziţia istorică dintre boieri şi domn. Nu pot să nu mă gândesc la opoziţia feroce dintre parlamentari şi preşedinte.

M-a vizitat şi pe mine gândul acesta, să fac o paralelă între situaţii. Să ştiţi că la noi puterea a fost împărţită mereu între Vodă şi marii boieri. Acest lucru e mult mai puţin caracteristic altor ţări. În spaţiul românesc însă, puterea a pendulat mereu între aceste două extreme: ori e mai tare boierul, ori e mai tare Vodă.

(...)

Inconsecvenţa noastră e o piatră care atârnă greu şi în prezent?

Străinii ne percep negativ, ca fiind versatili, când cu unul, când cu altul. Facem doar ce ne convine nouă. Imaginea românului de şmecher politiceşte este pecetluită.

Domnule Djuvara, se aplică definiţiile clasice în politica românească? Avem cu adevărat partide? Avem un spaţiu politic conturat? Există liberali? Există social-democraţi?

Înţeleg de ce sunteţi sceptic. Dar am putea să ne întoarcem şi în trecut şi să ne întrebăm dacă liberalii din veacul al XIX-lea au fost cu adevărat liberali în sensul occidental al termenului. Toate aceste concept abstracte trebuie corelate la realitatea locală. Românul este cum este, are trecutul lui, are cusururile lui. Face, cum se spune, maioneza în felul lui. Eu cred că există aceste partide.

Cât de mature sunt ele însă?

Încă nu sunt. Mai avem nevoie de o generaţie sau două. Deşi sper ca românii s-au maturizat puţin în ultimii douăzeci de ani, sunt destul de circumspect când văd că bucureştenii îl aleg pe Sorin Oprescu primar. Când votezi asemenea indivizi, înseamnă că se continuă un fel de orbire care aduce aminte de primele alegeri democratice din mai 1990.

Libertatea electorală pare să aibă un singur efect – refuzul de a merge la urne.

Asta e o soluţie negativă absolut detestabilă. Cred că lucrurile vor mai merge prost timp de încă o generaţie, cu condiţia să nu continue hemoragia creierelor. Dacă tinerii îşi vor dori în continuare să emigreze, va fi rău. O ţară în care tineretul nu are alt vis decât acela de a-şi părăsi patria arată dramatic.

Sunteţi chiar mai pesimist decât Silviu Brucan cu celebra sa butada referitoare la cei douăzeci de ani.

Ne-ar trebui cel puţin o sută de ani. Trei generaţii pentru normalitate. Iar asta e o lege universală: în trei generaţii se schimbă o civilizaţie, să ştiţi. E foarte curios, dar mentalităţile ţin, în ultimă instanţă, de legi fiziologice. Ieşirea din comunism seamănă cu ieşirea din epoca fanariotă.

Mai avem însă circumstanţele favorabile de la începutul secolului al XIX-lea?

Asta e problema. Până la generaţia mea, se pleca ca să înveţi şi să te întorci. Când mă întreabă tinerii acum “de ce n-aţi rămas în străinătate?”, o întrebare care mi-a fost pusă de o mie de ori, mă doare. Nu vad deloc mentalitatea pe care mi-o doresc.

Dumneavoastră nu v-aţi întrebat în ultimele două decenii de ce v-aţi întors?

Ba da. Am şi scris-o în amintirile mele, “ce cauţi Neagule aici?”. Dar, ca să fiu cinstit, trebuie să vă spun că eu am profitat de întoarcerea în ţară. De unde aş fi rămas un necunoscut printre milioanele de locuitori ai Parisului, imediat după revenirea în România am devenit o personalitate. Până la 73 de ani a trebuit să lupt teribil ca să public primele două cărţi. În România însă, editurile se bat pe mine. Cu toată enervarea permanentă pe care o am când văd ce se întâmplă în jurul meu, eu am profitat. În România m-am împlinit.

Cum arată normalitatea lui Neagu Djuvara?

Este foarte greu de dat un răspuns. România interbelică este pentru mine cel mai aproape de normal. Gândiţi-vă însă că noi nu ne-am pus de acord asupra a ce este românimea. Intelectualii noştrii nu se înţeleg. Dacă iei ce au gândit Blaga, Eminescu sau Coşbuc despre români, nu prea găseşti corespondenţe. N-am reuşit încă să prindem într-o definiţie caracterul nostru naţional. Şi dacă nu cunoaştem asta, cum putem avea pretenţia să găsim o normalitate?