În contextul crizei din Venezuela, slăbiciunile politicii externe românești devin vizibile tocmai prin ceea ce nu spune și nu face. România nu greșește neapărat prin poziția adoptată, ci prin absența unei poziții articulate, asumate și coerente. Avem reflexe, nu strategie, avem aliniere, nu gândire proprie, iar asta, pe termen lung, costă.
Politica externă a României funcționează aproape exclusiv pe pilot automat. Așteaptă poziția UE, verifică reacția Washingtonului și apoi produce un mesaj neutru, tehnic, fără greutate politică. În dosare complexe precum Venezuela, această abordare ne face invizibili. Nu suntem nici voce morală, nici actor pragmatic, nici măcar un aliat care știe să explice de ce susține sau nu o anumită acțiune. Suntem doar corecți procedural.
Problema reală este lipsa de viziune. România nu pare să aibă o doctrină clară de politică externă adaptată realităților actuale. Ne ascundem constant în spatele statutului de stat mediu, ca și cum acest lucru ne-ar scuti de obligația de a gândi. Alte state comparabile ca dimensiune și poziționare reușesc totuși să fie audibile, să formuleze poziții nuanțate și să conteze în dezbatere.
Relația cu Statele Unite este esențială, dar este gestionată aproape exclusiv emoțional și defensiv. Orice discuție critică este evitată de teamă să nu deranjăm partenerul strategic. Această atitudine transmite un mesaj prost, inclusiv către Washington. Un aliat serios nu este unul care aprobă automat, ci unul care înțelege contextul, își explică poziția și își asumă consecințele. România nu face asta, ci preferă să fie sigură, dar “sigurul” de azi devine irelevant mâine.
În raport cu Uniunea Europeană, situația este similară. România nu influențează linia europeană, ci o preia. Nu construiește coaliții, nu propune cadre de analiză, nu are inițiative. Într-o criză globală, România se comportă ca un stat care speră să nu fie întrebat nimic. Asta este o politică externă minimală, nu una matură.
Responsabilitatea pentru acest eșec este una politică și instituțională. Oana Țoiu, în calitate de ministru de Externe, nu a reușit să depășească nivelul unui discurs generic, lipsit de substanță strategică. Ministerul de Externe pare mai degrabă un birou de comunicate decât un centru de analiză și decizie. Nu există poziții ferme, nu există explicații pentru public, nu există leadership. Este o politică externă administrativă, nu una politică.
Președinția completează acest tablou. Rolul constituțional al președintelui în politica externă este major, dar exercitat minimal. Lipsa de reacție clară nu este un semn de echilibru, ci de dezangajare. România are o politică externă slabă nu pentru că ar fi constrânsă, ci pentru că este prost condusă, iar într-o lume în care forța, decizia și claritatea contează tot mai mult, această slăbiciune devine un risc real, nu doar o problemă de imagine.
Comentariu de Sarmiza Andronic
Comentează