Nu știm cum ar arăta o biografie sinceră a parlamentarilor din România. Dar nu am fi surprinși să aflăm că majoritatea lor, la începutul anilor 90, se ocupa cu schimb valutar, furt din buzunare prin aglomerație, prostit bătrânici să le lase garsoniera și alte șiretlicuri pentru îmbogățirea rapidă, dacă ești bun de gură.
În fond, asta a fost singura lor calitate, care i-a propulsat în politică: talentul de a te face din vorbe. Oameni cu bun simț, preocupați să-și ducă traiul zilnic, le-au căzut măcar o dată victime acestor golani de cartier. Cine știe când s-au intersectat cu ei? Poate în fața unei case de schimb, în zăpușeala din 336, într-o piață agroalimentară. În orice caz, întâlnirea nefastă le-a ușurat unora buzunarele, iar celorlalți le-au burdușit.
Aceiași oameni, care au profitat de haosul primilor ani după revoluție, au hotărât că merită mai mult, pe măsura înzestrărilor. Așa au intrat în politică, locul unde stai într-un birou sau într-o limuzină cu șofer și câștigi înzecit față de cât agoniseai așteptând în ger ”să-l înțepi pe fraier” sau nădușind în troleibuzul aglomerat cu portofele pline de mărunțiș.
Când nu i-am mai avut în stradă și am crezut că am scăpat de ei, i-am regăsit pitiți prin cotloanele Casei Poporului, învârtind bugete de miliarde (adică tot banii noștri), manipulând cu dexteritate două-trei celulare cu cartele preplătite, să nu li se descopere traficul de influență.
La unii dintre ei au mai rămas câteva urme ale meseriei care i-a consacrat. Greu de camuflat căutăturile lacome, trăsăturile lombroziene, degetele grăsulii în permanentă agitație, așa cum strungarul și minerul nu-și mai pot ascunde la pensie mâinile brăzdate de cicatrici, privirea înnegurată de rutină și întunericul halelor.
Degeaba costume Armani, pantofi italienești, manichiură impecabilă, parfumuri ultra-scumpe. Lucirea hapsână a ochilor nu înșeală, rânjetul șiret nu se mai șterge, neastâmpărul membrelor superioare și inferioare, pregătite să înhațe și să o tulească, nu mai poate fi oprit.
Banditismul de stat a înlocuit haiducia din stația de troleu. Hoțomanii fără capătâi, care bântuiau hotelurile de duzină ale capitalei, în
căutarea pradei, s-au aburcat în copacul politicii și ne privesc de sus, trăncănind în permanență, ca să nu băgăm de seamă cum ne alunecă ceasul de pe încheietură și verigheta de pe deget.
În ultimul timp a început să vină potera peste ei, ca în vremurile pe care și le doreau uitate, când gaborii îi călcau în hogeac, pe nepusă masă, și cereau frățeasca împărțeală. Ăștia de azi, însă, sunt parcă de altă speță. Unii școliți pe afară, unii dornici să-și facă un renume pe seama hoților, alții cu ambiții ”mărunte” de filfizoni căzuți în extaz după filmele cu Corado Catani.
Nu mai poți să dai la pace cu ”dorobanții”, să-i omenești cu jumate din captură. Te trezești cu ei la ceasul dimineții la poartă. Ba chiar și în Parlament, templul pungășiilor, au tupeul să vină peste ei cu cereri de arestare.
Învățați din timpurile când săreau geamul în izmene și-și puneau mândrele să țipe isteric în așternut, ca să trezească vecinii și să semene panică în mahala, iar lor să le piardă ”garda” urma printre bulendrele atârnate pe sârmă, ”bărbații de stat” fac azi același circ când procurorii cer în văzul lumii încuviințarea pentru arestare sau urmărire penală.
Se-nghesuie în jurul urnelor, să nu filmeze presarii și să-i vadă ”bizonul” cum se acoperă unul pe altul, subtilizează bilele, le înghit, le varsă pe toate într-o urnă, le înlocuiesc cu biluțe de ciungă, își iau fața de tăntălău care n-a votat în viața lui, își pasează cartelele de vot de la unul la altul, apoi țipă în gura mare: ăla, a furat, bre! ia mâna de pe mine! se ceartă între ei, se îmbrâncesc, poate-poate nu se mai vede cârdășia lor de hărmălaia infernală, pusă în scenă de șefii lor, ăi mai specializați în făcut perdele de fum sub care se evaporă tâlharii.
Oricât ne-am amăgi că nu asta e imaginea clasei politice din România, că e, poate, o exagerare, fiecare zi de la Dumnezeu ne mai scutură o dată de umăr, ca să-i vedem mai limpede pe troglodiții și analfabeții răsăriți de prin rigolele suburbiilor post-revoluționare. Ăștia sunt: o armată de șuți organizată în partide, maimuțărind democrația, sforăind vorbe meșteșugite și simulând dușmănia între ei, doar-doar vom fi atât de captivați de spectacolul public, încât să nu înțelegem de ce suntem săraci.
Comentează