Premium
Nominalizarea lui Marian Munteanu candidat al PNL București nu e o conjunctură la intersecția dintre neputința și disperarea liderilor liberali, puși în fața unei a doua ratări, după retragerea lui Ludovic Orban. Curentul naționalist-conservator se înfiripă de ani de zile din mici pârâiașe, azi, riscând să umfle, cu ajutorul politicienilor și laboratoarelor oculte, un adevărat fluviu.
”Mândru că sunt român”, zicea Ponta în campania pentru prezidențiale. Înaintea lui a fost Dan Diaconescu, cu un mesaj mai comic, dar nu lipsit de ținte și adepți. Nu, nu e vorba de patriotism, nu e nuanța naționalismului pozitiv, afirmativ, prin care să mobilizezi toate resursele autohtone întru propășirea colectivă. N-am auzit niciun politician, în ultimii ani, falsând pe portativul plin de bemoli si diezi al naționalismului pe temele performanței școlii românești, însănătoșirii economice, promovării culturale sau disciplinei în muncă. Astea ar fi motive de mândrie.
Am văzut însă în toată splendoarea lui naționalismul deșănțat născut din frici și frustrare. Ponta era mândru de grupul său etnic pentru că al său contracandidat era un minoritar, inclusiv religios, fără copii. Trebuia demonizat, umilit, călcat de copitele strâmbe ale majorității tropăitoare.
Corupția endemică din societate naște la rândul ei sentimente de nemulțumire și impotență. Abil orientate spre Occident, spre străinul hrăpăreț, aceste emoții primare sunt un combustibil excelent pentru naționalismul primitiv populist aducător de voturi. Pericolele externe de tot felul, fantasmele agresorului bântuie inconștientul colectiv al popoarelor. Nu trebuie decât o voce tunătoare să dea glas acestor spaime ca să ridice valul auto-distructiv al unei națiuni. Nimic autentic, nimic asertiv, doar o construcție șubredă a identității naționale pe schelele ruinate ale panortodoxismului și dacopatiei.
De ceva timp e înghesuială mare pe metrul pătrat al spațiului naționalismului gregar. A venit rândul liberalilor (care au mai cochetat și în trecut cu această tematică, să nu ne amăgim, pe vremea lui Crin Antonescu) să joace cartea electorală a imnurilor populare sforăitoare. Cu binecuvântarea etnicului sas Iohannis. Ironic, nu? Cine ar fi zis că victima troglodiților patriotarzi din campania electorală pentru prezidențiale, câștigător in extremis, va încuraja apropierea de această zonă insalubră a societății, în condițiile în care, pe altă parte, apar germenii viguroși ai modernității instituționale occidentale?
Problema e câtuși de puțin un candidat la Primăria Capitalei, care poate la fel de bine să și piardă aceste alegeri. Problema reală este aducerea în mainstream a unui curent periculos, câtă vreme iese din matca marginalului. Era suficient că PSD n-a încetat o clipă să-și cultive electoratul sărac și cu slabe resurse ideatice în spiritul naționalismului primitiv. Un alt mare partid se alătură clubului.
Încotro se va îndrepta democrația din România? În vreme ce țările vestice folosesc toate trucurile instituționale pentru a izola politic curentele naționaliste de tip LePen, noi suntem iarăși pe invers și încurajăm scurgerea apelor sulfuroase din rigolele istoriei în apele line ale civilizației occidentale.
