Premium
Frica, în general, și frica de moarte, în special – aceste teme atât de actuale – fac obiectul de studiu al unui articol semnat recent de Diaconul Răzvan Brudiu, lector universitar la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, scrie Basilica.ro.
În deschiderea textului intitulat „Frică, moarte și ritualuri funerare – triptic misionar în vreme de pandemie” părintele subliniază cât de sănătoasă este frica de Dumnezeu sau frica lui Dumnezeu, cum preferă să spună Părintele Rafail Noica, citat de autor.
„Frica de Dumnezeu e rațională și constructivă, pentru că nu e o simplă ‹frică›, ea fiind depășită de iubirea față de Dumnezeu, căci numai așa este cu adevărat și deplin înțelegătoare”.
Părintele subliniază apoi că „situația actuală ne invită să reflectăm, într-o manieră critică, asupra modului în care este păstrată și protejată sănătatea întregii omeniri” și spune că „nu trebuie să ne lăsăm confiscați nici de o viziune non-precaută și indulgentă, tributară sindromului conspirației, care proclamă actuala situație drept o încropire a forțelor oculte, dar nici nu trebuie să fim cuprinși de panică, întrucât frica fragilizează enorm sistemul imunitar”.
El amintește apoi că în trecut regimurile totalitare au folosit frica pentru „ordine” și ele au rezistat tot atât cât și așa-zisa „ordine”.
Revenind la situația actuală, Diac. Răzvan Brudiu crede că „aceste timpuri pandemice cristalizează credința în raport cu frica, astfel încât vom descoperi în adâncul conștiinței noastre cât putem duce pe umerii credinței noastre și cât de mult ne poate paraliza frica”.
Însuși Hristos a trăit, ca om, frica de moarte
„Dacă răsfoim paginile Noului Testament vedem că Însuși Hristos a trăit, ca om, frica de moarte în grădina Ghetsimani. Așadar, Iisus Hristos a ‹purtat frica lumii pentru a da în loc ce-i al Său: bucuria și pacea Sa›. Trebuie să amintim faptul că amenințarea cu moartea sau teroarea morții, sub orice formă, este un șantaj care trebuie respins necondiționat. E vorba de moartea care se opune acelei minunate frici de Dumnezeu care luminează ochii.
Diac. Răzvan Brudiu consideră că „pentru omul recent, frica de moarte, frica de a pierde controlul asupra vieții, frica de ceea ce se va întâmpla cu propria familie după moarte, frica de izolare și de singurătate acționează precum cel mai eficace și rapid paralizant”.
„Întreaga omenire s-a baricadat în casă, invocând autoprotecția. Gestul seamănă izbitor cu lipsa de ospitalitate a celor din cetatea Betleemului arătată Maicii Domnului pregătită pentru nașterea Pruncului divin. Fiecare era închis în propriul confort și propria protecție. Acest comportament s-a reconfigurat în anul 2020, când din nou omul s-a închis într-o viață fără gust, fără miros, hrănită doar cu picanteriile vieții aproapelui pierdut”.
„Frica de moarte este personajul principal al acestei crize din care se degajă un puternic sentiment de neîncredere și nesiguranță față de autoritățile statului”, sesizează părintele.
„Cine minte, cât minte, când minte, de ce minte, este imposibil de determinat pe baza informațiilor publice. Comunicarea prin mass-media conține exact acel amestec foarte complicat de realitate și ficțiune, de prelucrare a informațiilor care reușește să generalizeze confuzia și să genereze panica: frica de virus, frica de oameni, frica de autorități etc”.
Diaconul Brudiu îl citează pe filosoful Giorgio Agamben care vorbește despre faptul că viețile oamenilor din timpul pandemiei sunt transformate într-o realitate fără sens, în care singura prioritate a omului este să supraviețuiască cu orice preț.
„Frica, în viziunea filosofului, este un sfetnic rău, care scoate la suprafață faptul că omul recent și societatea din care face parte nu mai cred în nimic și că ar fi dispuși să renunțe la condițiile firești de viață, la raporturile sociale, la prieteniile lor, la sentimentele lor, precum și la convingerile religioase și politice pentru a nu se îmbolnăvi. Frica omului de a-și pierde viața nu aduce unire între oameni, ci fragmentare asemenea unui arhipelag.
Misiunea Bisericii pe fundament de frică globală
Părintele Brudiu subliniază că „Misiunea Bisericii pe acest fundament de frică globală a fost una extrem de provocatoare, chiar ingrată pe alocuri”:
„Păstrarea legăturii păstorului cu păstoriții ca urgență pastorală a fost nevoită să treacă printr-un proces aspru și dureros de de-formalizare. Renunțarea la forme în favoarea conținutului profund, adesea, a generat atacuri tot mai virulente și severe la adresa Bisericii și a slujitorilor acesteia. Practic nicio hotărâre a Bisericii nu a rămas nesancționată de unica și absoluta instanță: mass-media. Uneori chiar și glasuri din Biserică s-au ridicat împotrivă”.
„Cu toate acestea”, consideră părintele, „misiunea Bisericii a funcționat, chiar dacă pe alocuri imperfect, cu mici sincope, redefinind chiar și reactualizând concepte precum domus ecclesiae, comuniune liturgică, viață sacramentală etc”.
Frica de moarte
Într-un exercițiu de reală onestitate ar trebui să recunoaștem că mobilul întregului dezechilibru pandemic este frica de moarte, spune Diac. Lect. Univ. Dr. Răzvan Brudiu.
„Incapacitatea de a articula existența integrală a omului înainte și după naștere și înainte și după moarte este simptomatologia specifică omului descreștinat”.
„Putem accepta ca definiție a secularizării formularea Avvei Isaia din Pateric: lumea este a cugeta cineva despre sine că rămâne în acest veac. Prin aceasta se poate observa ușor eliminarea componentei eshatologice a vieții.
„În societatea actuală există tendința de ignorare a gândului morții. Fenomenului morții nu i se mai atribuie niciun sens, iar acest lucru reprezintă o consecință a secularizării ce caracterizează societatea postmodernă și, implicit, spațiul cultural actual. Descreștinarea se referă la viață, eludând ideea morții ca eveniment decisiv. Cultura secularizată îl determină pe om să se gândească mai mult la el însuşi decât la Dumnezeu, ea dând naştere unor crize religioase fără precedent în cultura prezentă”, semnalează părintele.
El denunță faptul că societatea de azi își propune scăderea la minimum a neplăcerii cauzate, atât pentru pacientul care se află în agonie, cât și pentru membrii familiei acestuia, prin „conspirația tăcerii sau negarea morții”.
La nivelul societății ia naștere un sistem care poate reduce efectele negative ale morții și care constă în colaborarea dintre mai multe instituții: spital, servicii funerare, Biserică și familia celui decedat. Astfel, cei care primează în această mașinărie funerară sunt medicul și firma de servicii funerare, preotul și Biserica ocupând un rol secundar, acest lucru fiind o consecință a „medicalizării morții”.
„Societatea în care trăim a redefinit de multă vreme moartea, ca sfârșit al alergării după plăceri. Chiar fuga de moarte este una dintre ele. Tot ceea ce amintește de moarte, de ceasul morții, trebuie cosmetizat. În marile orașe ale lumii cimitirele sunt ascunse privirii omului”.
Părintele amintește că istoricul Philippe Ariès a arătat cum, de-a lungul secolelor, moartea a trecut de la starea unei realităţi familiare la cea a unei realităţi străine, supărătoare, alungată din conştiinţa individuală şi din peisajul social.
Doar Biserica are o privire realistă
„După naștere, omul are o singură certitudine – moartea – și cu toate acestea, întotdeauna moartea este o surpriză. În fața morții omul rămâne singur. Deși este mădular viu al Bisericii, experiența Covid-19 a reiterat acest adevăr într-un mod foarte dureros”, atrage atenția părintele.
„Persoana infectată cu acest nou coronavirus este ruptă de comuniunea cu cei apropiați. Experiența lipsei de comuniune cu Biserica așază bolnavul în proximitatea iadului deznădejdii. Singurătatea este modul dureros, de-a dreptul cinic, de a trăi moartea mai devreme de vreme”.
„Cu toate că nu convine celor mai mulți, doar Biserica are o privire realistă în fața morții. Moartea nu e sfârșit mai mult decât început. Este un prag, moartea a intrat în lume ca un accident, ca un corp străin, de aceea ea apare ca o infracțiune, ca o nedreptate în raport cu destinul omului creat „după chipul lui Dumnezeu”, iar această lume pervertită prin păcat nu va rămâne nejudecată, căci creația aparține lui Dumnezeu”.
„Iubirea lui Hristos, în care nu există păcat sau urmă de răutate, nu moare niciodată: „Eu sunt învierea și viața; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi…” (In. 11, 25-26). Aspectul ei ireversibil înspăimântă, înfricoșează”.
„Misiunea Bisericii constă în pregătirea omului pentru acest moment de trecere în veșnicie. Pregătirea are mai multe registre și trebuie să depășească, în primul rând, fatalismul și aspectul implacabil al morții pe care se construiesc adesea mesajele pretins creștine ale unora, astfel încât acest tip de toxicitate împinge cu hărnicie omul în abisul deznădejdii”.
În a doua parte a articolului, Diac. Lect. Univ. Dr. Răzvan Brudiu tratează problematica înmormântării în perioada de pandemie. Vom reveni cu prezentarea capitolului intitulat „Ritualul funerar între adecvare și profanare”.
