DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Adrian Severin, scrisoare deschisă către Congresul PSD: Forțe antidemocrate și antinaționale ne pun în pericol existența ca ființe libere, ca stat și ca națiune

Facebook
PSD

Fostul vicepreședinte PSD Adrian Severin a publicat, luni, o primă parte dintr-o amplă scrisoare deschisă către participanții la Congresul PSD, în care afirmă că social-democrații nu sunt nici pe departe comuniști, așa cum adversarii lor politici au încercat să-i eticheteze, nici securiști și că PSD are de învățat că un partid nu are cum fi construit de lideri cu „trecut obscur, recomandați de generali „binevoitori”, pseudo-aleși prin aclamații și unanimități lacrimogene, care nu au dat, înaintea ungerii, nici o luptă în apărarea partidului și care nu poartă nici o cicatrice dobândită în bătălia pentru idealurile lui”.

Citește și: SONDAJ Sociopol la București. Gabriela Firea conduce autoritar în preferințele populației. Traian Băsescu vine puternic. Nicușor Dan pe tobogan .

Redăm integral prima parte a scrisorii lui Adrian Severin:

PSD: între a face istorie și a fi istorie (1)

Scrisoare deschisă către participanții la Congresul PSD din 22 august 2020

Stimați participanți,

Mă adresez vouă printr-o formulă neprotocolară, colocvială, așa cum s-a încetățenit între adevărații social-democrați, dintr-un întreit motiv: îngrijorarea față de starea deplorabilă a stângii democrate românești, în contextul crizei în care se află deopotrivă stânga europeană și democrația globală; preocuparea față de soarta națiunii române, în pericol de a-și pierde coeziunea socială, identitatea culturală și suveranitatea statală; temerile, poate ceva mai egoiste, ca generația mea să nu dispară lăsând în urmă doar o ruină din tot ceea ce s-a străduit să construiască, fără ca măcar să dea un avertisment asupra pericolelor care ne pasc ca neam, ca stat și ca persoane umane.

1. Ce mă îndreptățește să vă scriu?

Nu mai sunt membru PSD (am demisionat în 2011, în împrejurări pe care nu este cazul să le reamintesc acum) și nici al unui alt partid; nu doresc să reintru în politica de partid; nu am nici o funcție publică și nu intenționez să dobândesc una, indiferent de natura ei. Nu aș fi interesat de Congresul vostru și nici de soarta PSD, dacă nu aș ști că de la generațiile anterioare ați moștenit, pe de o parte, un mare electorat fidel valorilor social-democrate, care simte că a rămas fără o suprastructură politică aptă a-l conduce spre înfăptuirea aspirațiilor sale legitime, iar pe de altă parte, o infrastructură organizatorică fără egal, absolut necesară pentru mobilizarea maselor în lupta împotriva forțelor antidemocrate și antinaționale care ne pun în pericol existența ca ființe libere, ca stat și ca națiune.

În discuția Congresului nu este, așadar, soarta PSD, ca stare de fapt de un interes limitat, ci soarta stângii românești, ca posibilă speranță pentru resuscitarea demnității noastre naționale, pentru reabilitarea justiției sociale și pentru redobândirea suveranității statale într-o Europă, dacă se poate, unită, puternică, echitabilă și pacifică.

Mă simt îndreptățit să vă scriu în acest sens întrucât timp de câteva decenii, după revoluția începută în 1989 și terminată ca reformă de sistem prin adoptarea Constituției din 1991, am fost, împreună cu alți colegi de generație, în avangarda luptei pentru trecerea României de la dictatură la democrație, de la economia de comandă la economia de piață, de la o societate închisă și controlată la una deschisă și liberă; toate din perspectiva și întemeiate pe valorile stângii democrate care așează munca înaintea capitalului, statul înaintea pieței, comunitatea înaintea individualismului și solidaritatea personalistă înaintea egoismului consumerist marcat de șovinismul și decadența bunăstării.

A fost un moment în care, în calitate de director-coordonator al Institutului Social-Democrat, am încercat să ofer suport ideologic și coerență programatică acțiunii politice a stângii social-democrate, formând totodată un număr deloc neimportant de cadre în vederea practicării unui management politic profesionist. Multe din aceste resurse umane calificate au fost abandonate sau irosite de PSD. Altele sunt încă printre voi și își așteaptă o corectă „valorificare”.

A fost de asemenea un moment în care am exercitat toate funcțiile de vicepreședinte posibile în structurile naționale, transnaționale și internaționale ale stângii democrate. Am fost vicepreședinte al PSD, membru al Prezidiului Partidului Socialiștilor Europeni (funcție corespunzătoare celei de vicepreședinte), vicepreședinte al Grupului Socialiștilor și Democraților din Parlamentul European, împuternicit permanent pentru îndeplinirea funcției de vicepreședinte ex officio al Internaționalei Socialiste. Toate acestea mi-au dat posibilitatea să cunosc și să înțeleg evoluțiile și involuțiile stângii românești, europene și internaționale, oferindu-mi o solidă bază de cunoștințe și de legitimitate pentru a vă vorbi.

2. Să nu uitați cine sunteți! Și să nu vă lăsați intimidați de acuzele nedrepte care vi se aduc.

Încă din 1990 s-a încercat timorarea forțelor de stânga din România cu tot felul de acuzații menite a le inhiba acțiunea.

a) O primă acuzație, vehiculată abuziv din primele luni ale anului 1990 și până astăzi, cu o virulență când mai mare când mai mică, este aceea că stânga românească postdecembristă, sintetizată în timp, după nenumărate frământări, în PSD, este extrasă din eșaloanele doi și trei ale fostului PCR, și a perpetuat puterea ocultă a fostei Securități ca poliție politică. Avem de-a face cu un fals grosolan din care își trag rădăcinile alegațiile potrivit cărora această stângă nu ar fi social-democrată, ci cripto-comunistă și neo-comunistă.

Pe scurt, istoria stângii democrate post-comuniste românești, respectiv a PSD, este următoarea.

i. Spre deosebire de toate celelalte țări ale fostului bloc sovietic, România a fost lipsită de o veritabilă dizidență în interiorul PCR, din care apoi să se constituie așa numitele partide comuniste reformate, apte a asigura o „tranziție de catifea” către preluarea puterii de către partidele unei drepte cosmopolite moderne, formată în umbră cu sprijinul bisericii catolice, în primul rând, și al Occidentului euro-atlantic, în subsidiar. De aceea, în România trecerea de la comunism la postcomunism, în cadrul unui proces global similar, din multe puncte de vedere, cu ceea ce mai târziu avea să fie cunoscut sub denumirea de „primăvara arabă” (fac această comparație întrucât mulți dintre dvs vă amintiți mai ușor această așa zisă primăvară, decât evenimentele din decembrie 1989), s-a produs prin violență, cu un semnificativ sprijin extern.

Fosta forță politică conducătoare, PCR ca partid unic, s-a prăbușit peste noapte fără a lăsa urmași viabili. Vidul de putere astfel creat a fost imediat umplut de mișcarea politică spontană, plurală sub aspect ideologic și incoerentă sub aspect organizatoric, numită Frontul Salvării Naționale (FSN). Ceea ce a unit această mișcare este tocmai ideea negării ordinii comuniste. Atât!

Fostele partide istorice, destructurate încă de la începutul instaurării comunismului real, imediat după război, și oricum marcate de tradițiile politice românești interbelice care cunoscuseră repetate derapaje autoritariste, nu erau pregătite pentru preluarea imediată a guvernării. Occidentul le-a „adoptat” doar pentru că nu a avut o altă soluție și numai după ce s-au întărit prin integrarea unor tehnocrați formați în școlile comuniste. (În 1996, în conducerea aleasă a PNŢCD, 60% dintre componenți fuseseră membri ai PCR, în vreme ce în PDSR ponderea acestora era sub 40%). Acestea sunt adevăruri de necontestat.

Așa cum s-a întâmplat în absolut toate revoluțiile din istorie, schimbarea, trecerea de la un sistem de organizare a societății la altul, demolarea structurilor de rezistență ale vechiului regim politic și înlocuirea lor cu altele, întemeiate pe principii noi, se realizează de către elitele ordinii dispărute. Conducerea eficientă a oricărui proces se asigură, înainte de toate, prin meritele prezente și nu prin legitimitatea morală oferită de martirajul trecut. De asemenea, trebuie ținut seama că legitimitatea nu este același lucru cu autoritatea. Prima se bazează pe simpatie. A doua, pe competență. Încrederea populară, ca temelie a coeziunii sociale, vine din amândouă, dar în ultimă instanță competența este decisivă, fiind singura care trece de proba rezultatelor concrete.

Din motive care îmi par evidente, cea mai mare parte a elitelor revoluționare care alcătuiau FSN aveau vederi de stânga. Ele se bucurau și de cea mai mare simpatie populară, într-o societate caracterizată de un mod de viață tradițional (sesizabil în organizarea tradițională a familiei, a bisericii și a statului) autoritar și egalitar.

ii. Că această parte s-a organizat în partid și a participat la alegeri sub numele puterii revoluționare legitimate de victoria asupra vechiului regim a fost, cred, o greșeală, mai ales din punct de vedere moral. Aceasta nu i-a afectat însă identitatea și rolul istoric.

Guvernarea FSN din anii 1990-1992 a înlocuit complet ordinea comunistă cu una pluripartidistă, chiar dacă ulterior pluralismul a căpătat aspecte anarhice, democratică, chiar dacă democrația a alunecat rapid pe panta oportunismului electoralist, și a economiei sociale de piață, chiar dacă economia de piață s-a dovedit nefuncțională și a făcut loc „capitalismului de cumetrie”. Poți acuza FSN și pe urmașii săi de orice, dar numai de comunism, nu. Comunismul a fost abolit prin cele circa o sută de legi ale reformei, cu politicile aferente lor, adoptate în anii revoluționari amintiți, la finele cărora libertatea era câștigată, în condițiile în care indicatorii macro-economici arătau promițător – deficit bugetar zero, inflație structurală redusă, datorie publică nesemnificativă, șomaj suportabil, monedă stabilă. Că toate acestea trebuiau să se reflecte și în economia reală, ceea ce s-a petrecut în mai mică măsură, și că în anii care au urmat economia națională s-a transformat într-una de filiale ale unor corporații străine sau multinaționale, este o altă discuție și ea nu are nimic de a face cu reforma asigurată de social-democrați la începutul ultimului deceniu al secolului trecut.

Pentru că FSN nu a fost un partid comunist reformat, ci unul postcomunist, așa cum existau în alte țări, Occidentul l-a etichetat ca fiind de-a dreptul comunist. Și pentru că sistemul de organizare a societății după încetarea Războiului Rece trebuia să fie capitalist (neoliberal și neoconservator), FSN și urmașii lui au fost tratați mereu ca partide anti-sistem, când ei erau tocmai cei ce puseseră bazele sistemului. Și această inepție se regăsește și astăzi în discursul dreptei tot mai fascizate, care aplică PSD eticheta „ciuma roșie”, extrasă din arsenalul propagandei naziste.

Dacă undeva guvernarea FSN a eșuat, aceasta privește administrarea așteptărilor. După restricțiile, austeritatea și lipsurile impuse de regimul comunist, populația se aștepta ca democrația și libertatea să aducă spontan lapte și miere. Ele aduceau în primul rând răspundere personală, urmată de nevoia disciplinei, efortului și răbdării, a perseverenței și spiritului rațional și pozitiv.

iii. Confruntat cu asemenea sfidări FSN s-a împărțit în două grupuri, care au format apoi două partide: grupul reformiștilor romantici și radicali, care din punct de vedere juridic este succesorul direct al FSN, luând apoi, inclusiv după fuziunea cu alte partide de stânga mai mici, numele de PD, pe de o parte, și grupul reformiștilor pragmatici și prudenți, care au format FDSN și PDSR, înainte de a se transforma în PSD, prin fuziunea cu PSDR (partid social-democrat istoric), precum și cu alte partide și personalități de stânga, pe de altă parte.

Pe măsură ce revoluția din 1989 își atingea obiectivele transformatoare, PD s-a deplasat tot mai mult spre dreapta, ajungând, în cele din urmă, să se transforme în mod oficial în partid creștin democrat și să părăsească Internaționala Socialistă pentru a deveni membru al Partidului Popular European. După aceea el a fuzionat cu diferite partide liberale, dizolvându-se în final în PNL; și acesta devenit din liberal, conservator.

În aceste condiții, cei mai semnificativi și mai mulți lideri, militanți, membri și simpatizanți ai PD, cu viziuni de stânga, au trecut în rândurile PDSR, contribuind la transformarea acestuia în PSD, ca partid al stângii europene moderne, membru al Internaționalei Socialiste și al Partidului Socialiștilor Europeni. Chiar și așa, el a continuat să fie tratat de dreapta europeană, dar și de unele partide socialiste europene, ca forță politică anti-sistem care, în consecință, trebuie lichidată și eliminată din joc, iar nu tratată cu respectul cuvenit unui competitor, potențial partener. Arma principală folosită în acest sens a fost așa zisa luptă împotriva corupției, care trebuia să decapiteze partidul sub ghilotina justiției politizate.

Dacă poate fi acuzat de un narcisism cronic care îl oprește de la recunoașterea greșelilor sale de apreciere, Occidentul euro-atlantic nu poate fi bănuit de o orbire atât de profundă încât să nu observe adevărata natură a PSD. El își continuă, totuși, retorica antipesedistă, încurajând chiar unele manifestări de tip fascist împotriva PSD, tocmai întrucât vede că acesta este – sau cel puțin a fost, până nu demult – un partid popular și un partid național. Deși, de regulă, stânga este internaționalistă, și stânga românească nu face excepție, aceasta are rădăcinile prea adânc înfipte în solul social național pentru a nu fi suveranistă (ceea ce nu trebuie confundat cu naționalismul etnic) și a nu refuza subordonarea intereselor naționale față de agendele hegemonilor regionali și globali. De aceea globaliștii sunt convinși că trebuie distrusă sau făcută să se desprindă de rădăcinile ei, acceptând colonizarea țării. Acesta este pericolul care paște PSD astăzi, ca încă reprezentant oficial al stângii românești.

b) Cât privește problema fostei Securități, trebuie spus că lucrătorii acesteia au fost departe de a avea un comportament uniform după 1989. Unii dintre ei s-au pus în slujba țării și au folosit informațiile și abilitățile dobândite anterior pentru a-i promova interesele în contextul și cu instrumentele noului regim. Alții, în schimb, au încercat să se insinueze în structurile de putere pentru a controla politica statului.

i. Cei din urmă s-au răspândit aproximativ egal în toate partidele. Contrar a ceea ce se crede, au avut mai mult succes în partidele istorice, decât în FSN/PD/PDSR/PSD.

Neavând la dispoziție partide de dreapta structurate de catolicismul postbelic și negăsind un partid comunist reformat, puterile occidentale, care în mod firesc doreau să ocupe spațiul lăsat liber de URSS, au îmbrățișat partidele istorice. Nici foarte bine organizate, nici foarte abile din punct de vedere politic, nici foarte populare și nici foarte moderne, acestea nu aveau o altă șansă decât să acceadă la putere cu sprijin extern. De aceea erau și canalele prin care puterile euro-atlantice își puteau exercita cel mai ușor influența asupra politicii românești. Iată tot atâtea motive pentru care agenții vechii securități au preferat să se infiltreze în partidele istorice, ale căror grupuri de simpatizanți erau deja penetrate din perioada comunistă. Acolo, agenții fostei securități comuniste s-au întâlnit cu vechii lor adversari din serviciile secrete occidentale, deveniți, între timp, aliați.

În marele partid al stângii postcomuniste, populate de tehnocrați cu mare experiență, inclusiv câștigată în competiția dintre instituțiile civile și cele de forță ale fostului regim, asemenea performanțe erau mai greu de realizat. Obținerea lor a necesitat un efort de decenii, efort ale cărui roade au început să apară abia după anul 2000, respectiv după eșecul guvernării CDR, când istoria partidelor istorice a luat, practic, sfârșit.

Faptul intrării în politica de partid a urmașilor serviciilor de securitate comunistă, nu ar fi fost atât de rău, dacă aceștia nu și-ar fi folosit atuurile informative pentru a devaliza statul și a se îmbogăți exclusiv pe ei și prietenii lor. Dar nici asta nu ar fi fost teribil dacă, pentru a-și asigura câmpul de manevră intern, aceștia nu ar fi încercat să controleze statul și să îl împingă înapoi spre regimul polițienesc.

ii. Exemplul cel mai spectaculos în acest sens este cel al lui Traian Băsescu – Petrov. Cum a reușit acesta să urce în ierarhia FSN/PD este o poveste mai complicată, în care necesitatea s-a întâlnit cu întâmplarea. El nu a devenit cu adevărat influent decât după 1998, după ce a provocat crize atât la nivelul conducerii propriului partid social-democrat, soldate cu îndepărtarea unora dintre liderii principali ai acestuia, cât și la cel al coaliției de guvernământ, soldate cu dobândirea unei poziții de mare influență în chiar vârful guvernului aparent condus de CDR.

De acolo a plecat Băsescu, atât pentru a distruge forțele de stânga care formaseră PD, cât și pentru ca, sub acoperirea condamnării verbale a comunismului, altminteri mort de peste un deceniu, să construiască un „stat paralel”, de tip polițienesc, asemănător celui dictatorial dinaintea anului 1989, având ca nucleu dur trinomul SRI-DNA-ÎCCJ. Acest stat este responsabil pe plan intern de declanșarea şi continuarea procesului de distrugere a elitelor românești (politice, economice, culturale, confesionale, academice, medicale, militare etc.) și a capitalului național, iar pe plan extern de pierderea suveranității naționale și colonizarea României.

În această operă, trebuie recunoscut, Traian Băsescu a beneficiat și de sprijinul unor lideri ai PSD, dar care nu se formaseră și nu se afirmaseră în cadrul partidului, ci fuseseră aduși direct în poziții de conducere sau de influență din partid, în încercarea lui Adrian Năstase de a-l întineri și de a-i oferi o față mai modernă, precum și în dorința de a crea o linie de comandă care să îndeplinească dispozițiile sale, fără a le mai supune cenzurii Președintelui Iliescu. Este vorba, în primul rând, de așa numitul „Grup de la Cluj”, dintre care se distinge figura lui George Maior, numit director al SRI de Băsescu însuși.

Este culmea că tocmai cei care au recreat statul polițienesc cu dictatura serviciilor secrete și a procurorilor, acuză PSD că ar fi urmașul și continuatorul fostei Securități comuniste. Așa cum nu poate accepta că este continuatorul PCR, PSD nu poate accepta nici că este prelungirea fostei Securități.

PSD are însă de învățat, dacă mai poate, că un partid adevărat, și mai ales unul al stângii democrate, nu are cum fi construit cu lideri având un trecut obscur, recomandați de generali „binevoitori”, pseudo-aleși prin aclamații și unanimități lacrimogene, care nu au dat, înaintea ungerii, nici o luptă în apărarea partidului și care nu poartă nici o cicatrice dobândită în bătălia pentru idealurile lui.

3. Este PSD partidul cel mai corupt sau cea mai mare victimă a justiției corupte?

Va urma...”

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.