Premium
În urma scrutinului regional de ieri din Franța, mai mulți susținători vocali din România ai reintroducerii celor două tururi de scrutin au folosit victoria partidelor mainstream și evitarea dezastrului ”Le Pen” pentru a argumenta încă o dată nevoia de a avea și în România primari aleși în două tururi.
Reamintim că actualul premier tehnocrat a introdus în programul de guvernare acest obiectiv de modificare a legii electorale pentru 2016, dar, în ultimul moment, a anunțat că îl retrage, deoarece, din negocierile cu partidele politice, a rezultat că nu există o majoritate care să susțină așa ceva.
În Franța, stânga lui Hollande și dreapta lui Sarkozy și-au dat mâna, ieri, în cel de al doilea tur al alegerilor regionale, împiedicând Frontul Național, partid anti-sistem, cu o retorică amestecată de extremă stângă și extremă dreaptă, să câștige vreo regiune din cele 13.
În România, votul în două tururi pentru primării a fost eliminat în 2012 de coaliția la guvernare de atunci, formată în jurul PDL. Interesele erau evident de natură electorală. Puternic erodat de măsurile nepopulare luate în timpul crizei economice, PDL s-a gândit să evite o coalizare a celorlalte forțe politice împotriva sa, pe vremea aceea văzut ca un paria. În fapt, s-a temut ca marea alianță USL să nu adune restul partidelor mai mici, în comunitățile în care primarul în funcție al PDL n-ar fi reușit să obțină 50% plus unu din primul tur. Dacă s-ar fi întâmplat asta, probabil dezastrul pentru partidul condus de Emil Boc ar fi avut o amploare mai mare decât cea deja consumată în iunie 2012, când puțini dintre primarii democrat-liberali, chiar și în fiefuri consacrate, au reușit să-și reînnoiască mandatul.
UDMR și UNPR au fost și ele de acord cu votul într-un singur tur. Maghiarii pentru că aveau niște dispute de reglat cu partidele concurente din maghiarime, iar partidul lui Gabriel Oprea pentru că reușise să racoleze câțiva primari de municipii care aveau șanse să câștige dintr-un tur (cazul Onțanu de la sectorul 2).
Nici USL n-a fost foarte afectat de votul într-un tur la vremea respectivă, pentru că existau destui primari în funcție care nu-și doreau niciun fel de emoții. Probabil că nu le-ar fi avut oricum.
Astăzi, România a rămas pe cap cu votul într-un tur, care asigură, în mod evident, o reprezentativitate mai mică primarilor aleși. Dar, cu certitudine, le asigură un confort edililor în funcție, cu prima șansă de a câștiga.
Liberalilor la centru le-ar conveni mai mult două tururi de scrutin, deoarece, pe calcule matematice, ar câștiga mai multe unități administrative. Turul al doilea de la prezidențialele din 2004, 2009 și 2014 le-au arătat că electoratul de ”dreapta” se poate mobiliza ușor împotriva oricărui pretendend PSD la funcții. Pe de altă parte, primarii liberali deja la al doilea sau al treilea mandat nu ar fi încântați de o rundă suplimentară care să coalizeze toate nemulțumirile din comunitate împotriva lor.
La PSD nu e niciun dubiu că pot pierde multe orașe mari, pe care, într-un tur, le-ar putea câștiga la limită. UDMR preferă și el un singur tur, din motivele expuse mai sus. UNPR nu mai are spațiu prea mare de joc și, în general, se pliază cuminte la direcția PSD, singurul partid care i-ar mai putea salva anul viitor de la dispariție.
Așadar, avem trei partide care contează în Parlament (PNL, PSD și UDMR), pe care le putem numi liniștiți ”mainstream”, din care numai unul singur ar fi avantajat (relativ) de reintroducerea celor două tururi.
Dar în România nu există un pericol precum Frontul Național în Franța, care să fie izolat de partidele consacrate. Temele naționaliste, nostalgic comuniste sau xenofobe nu au mai fost capitalizate semnificativ de nimeni după succesul lui Vadim Tudor de la parlamentarele și prezidențialele din 2000. PRU, al lui Bogdan Diagonu, nu pare a se ridica prea tare pe tema anti-refugiați. Nici Mișcarea Populară nu poate capitaliza această zonă exotică. Nu mai există niciun Dan Diaconescu, pe cai mari, care să tragă după el electoratul panicos.
Adevărata spaimă a partidelor mari se cheamă totuși ”Colectiv”, tragicul eveniment care pare să fi dezlănțuit energii nebănuite ale societății civile și pare să fi deschis apetitul pentru politică a unui electorat relativ resemnat în ultimul deceniu.
Ca și în Franța, ”mainstream”-ul se teme de ceva, dar nu de vreun ”Front Național”, nu de vreun discurs populist fulminant ”le Penian”, ci de presiunea crescândă a unui noi generații care revendică accesul la decizie. Liberalizarea pieței politice prin facilitarea formării unor noi partide cu câțiva membri a fost greu acceptată de partidele mari, temătoare că, în anumite comunități urbane, această coborâre a pragului, ar favoriza vocile tot mai nemulțumite și capabile să se organizeze.
Nu, partidele mari încă nu sunt dispuse să accepte o cedare masivă a puterii și a zonei de prim-plan. Preferă să recruteze vocile nou apărute din tânăra generație în propriile lor filiale. Vor să ademenească generația ”facebook” prin schimbarea criteriilor de recrutare, prin relativa deschidere a organizațiilor politice, dar nu prin oferirea unor șanse mai mari de reprezentare noilor veniți.
PSD a cedat destul de mult în această privință, acceptând o infuzie de aproximativ un milion de votanți din Diaspora, prin noua lege a votului prin corespondență. E un compromis pe care l-a acceptat cu greu, în ultimul moment, știind că e vorba de un electorat ostil, deci n-ar mai accepta nimic în plus, chiar cu riscul de a avea în continuare primari lipsiți de reprezentativitate.
Așadar, fără PSD nu se va putea introduce runda a doua a scrutinului la primari. În ciuda presiunilor pe care oamenii din societatea civilă încă le fac asupra decidenților, e puțin probabil că social-democrații lui Dragnea ar putea ceda. Nu e exclus să fi fost un troc prealabil între Iohannis și Dragnea, în care primul a cerut votul prin corespondență, iar al doilea a cedat, cu condiția să rămână votul într-un tur la locale.
