DESCARCĂ APLICAȚIA: iTunes app Android app on Google Play Windows Phone Store
CELE MAI NOI ȘTIRI ȘI ALERTE BREAKING NEWS: ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

'Am încercat să nu mai fim o colonie'

alexandru matei

De vorbă cu eseistul Alexandru Matei

Alexandru Petria: - Alexandru Matei, aţi scris că v-ați ”săturat de Gabriel Liiceanu, m-am săturat să trăiesc într-o țară în care filosofii visează să ajungă scriitori și-n care scriitorii se cred omphalos-ul lumii. Să trăiesc într-o țară în care cei care nu gândesc sunt ajutați să nu gândească în continuare. Să mă duc cu o bicicletă de 1000 de euro în Aleea Alexandru la roiul papioanelor și să o ard apolitic prin stratosferele culturii.”, în „25 de ani după. Alternative şi provocări”, recenta carte care v-a apărut la Adenium, semnată împreună cu Paul Cernat. V-aş ruga să detaliaţi.

Alexandru Matei: - Există o mare doză de vanitate, de “imaginar” sau de “design” în manifestările publice ale intelectualului român. Dar asta-i normal, poate, intelectualul este şi el o marcă, trebuie recunoscut. Regimul comunist a încercat să recupereze marca, şi a reuşit. În România, Puterea nu e de fapt niciodata cu adevărat pusă în chestiune. Ea fascinează şi gata. Am avut o putere politică, acum avem una economică, tropismul e acelaşi. Intelectualul este de fiecare dată un fel de înger care nu se opune, care se lasă flatat şi flatează la rîndul lui puterea, cu condiţia să fie lăsat în pace. Filosoful român care scrie pentru public nu e cineva care scrie pentru a-l pune pe gînduri, ci unul care scrie pentru a spune ceea ce cititorul aşteaptă de la el. Nimic de gîndit, totul de confirmat şi de admirat. Apoi, fascinaţia filosofului pentru scriitor mi se pare păguboasă. E ca şi cum ai recunoaşte că nu descoperirea unor adevăruri sau înnoirea metodologiilor sînt importante, ci numai charisma stilului. La adăpostul charismei, poţi spune orice. Acesta pare să fie principiul meritocratic din România. Apolitismul care transpiră din titluri despre îngeri şi empireu e o formă de acceptare a unui partaj al puterii care a funcţionat foarte bine în comunism. Faceţi ce vreţi în spaţiul public, voi politicienii, voi “capitaliştii” (sau “comuniştii”), daţi-ne timp, bonne chère şi linişte, noi o să stăm cu ale noastre şi o să ne vindem marca în mulţime.

Asta nu înseamnă că aş fi de acord cu o eventuală exagerare contrară. Avem nevoie de literatură, avem nevoie de “filosofie”, dar haideţi să facem asta fără să trecem sub tăcere spaţiul public, să ne afişăm, cum ar spune Barthes, să nu ne ascundem sub faldurile diverselor costume de prestigiu şi de status.

A.P.: - Ce mă deranjează, în mod deosebit, la majoritatea intelectualilor români este lipsa de compasiune pentru cei nevoiași, care sunt priviți ca gandacii sau negii. Este un sâmbure de fascism care nu prevestește anotimpuri senine.

A.M.: - Mi se pare că nu-i vorba de nimic altceva decît de marketing intelectual. Atîta vreme cît intelectualul se produce pe sine ca un atractor de identificare, el nu îşi poate permite să nu se afişeze ca fetiş. Cu papion, cu un anume timbru, cu anumite teme, cu anumite convingeri care nu se schimbă, intelectualul trebuie să-şi afirme nobleţea, pentru a se vinde pe sine. Fără îndoială, există elemente bune şi rele în această imagine. E bine să asculţi muzică bună, să vorbeşti frumos, să fii un diletant în artă şi poate să mergi la biserică. Dar nu-i vorba de asta, ci de faptul că aceste elemente sînt asamblate într-o marcă scoasă pe piaţă. Din această imagine, compasiunea pentru nevoiaşi nu poate face parte. Pentru că nu nevoiaşilor li se adresează aceşti intelectuali. Cezura trebuie păstrată, săracii trebuie consideraţi vinovaţi, pentru ca ceilalţi, care urmează să cumpere cărţi şi să-i asculte pe autorii lor, să se simtă, prin opoziţie, merituoşi. Însă aici chestiunea devine complexă: dacă intelectualii îşi restrîng acţiunea la cei pe care-i consideră clienţii lor, altora le rămîn masele. Nimeni nu se mai preocupă de ele. Ele rămîn să se descurce singure, aşa cum de altfel au făcut mai mereu. Asta nu înseamnă că educaţia, emanciparea, e o treabă uşoară, că nu există rezistenţe. Da, există, dar e şi rolul nostru să le punem în evidenţă şi să atragem atenţia asupra lor. Iar dacă aceste iniţiative suferă de lipsă de spectaculos, c’est la vie, ne vom obişnui cu un public redus. Probabil că marginea culturală care suntem îi face pe actorii ei să compenseze absenţa la centru printr-un succes de masă şi de casă aici, la margine. Dar asta devine o altă discuţie.

A.P.: - Cartea e provocatoare, o să stârnească polemici, în condiţiile în care spiritul de turmă parcă e în ADN-ul intelectualităţii româneşti… Ce se doreşte textul, de fapt?

A.M.: - Mă tem că publicul vrea sînge şi nu va găsi aici sînge. Textul doreşte altceva: în primul rînd, să demonstreze că un dialog între opinii diferite e posibil. Dar există, desigur, o platformă comună. Ea nu e însă una partinică, politică, nu e nici una instituţională (deşi ne leagă de bună seamă revista în care articolele au apărut, Observator cultural, unde publicăm de peste 15 ani amîndoi), ci mai degrabă o afinitate de sensibilitate intelectuală (şi poate de condiţie socială): absolvenţi de Litere, cred că simţim mai acut clişeul, “cărămida” cum ar spune Barthes, gata-făcutul. Poate-i vorba de o sensibilitate critică, şi asta mi se pare esenţial. Poţi vota cu Ponta sau cu Iohannis, important este să-ţi dai seama cînd un anume discurs începe să se audă în gol, să devină o marcă pe care o vindem, prin care ne dobîndim o respectabilitate în spaţiul public nesusţinută de altceva. E vorba şi de refuzul de a alege o dată pentru totdeauna o tabără, de a alege violent, de a fi în mod clar de o parte sau de alta pentru a fi mai uşor identificat şi promovat sau înjurat ca atare. De asta, nu cred în succesul acestui volum, ci într-un fel în morala gestului al cărui rezultat este. E vorba despre un fel de utopie: noi vrem să convingem fără să apelăm la un discurs persuasiv. Oare se poate?

A.P.: - La ce lucraţi acum?

A.M.: - Lucrez la o traducere din Bruno Latour (Moduri de existenţă, o carte “mare” şi mare!), care va apărea în toamnă la editura Tact din Cluj, o excelentă editură de teorie, dar şi la un volum despre Roland Barthes, de la a cărui naştere se împlinesc la toamnă 100 de ani. Nu am profilul lui Barthes, nici scriitura lui, dar mă simt aproape de aproape tot ceea ce gîndea el. Cartea urmează să apară la editura Art, dacă totul merge bine, tot în această toamnă. Ar mai fi nişte proiecte, dar cam asta aş avea de spus deocamdată.

A.P.: - Ca intelectual de stânga, cum vedeţi normalizarea României? Avem vreo şansă să nu mai fim un soi de colonie?

A.M.: - Întrebarea ar putea să nască o altă carte. Mi se pare important ce va fi, de aici în cîteva decenii, România. Aici nu cred în mari schimbări. Noi am încercat să nu mai fim o colonie, sub Ceauşescu, şi a ieşit prost. Istoria nu-ţi oferă prea multe şanse, şi nu pentru mult timp. Acum nu văd niciuna, dar pe termen lung, nu ştiu. Cred însă că, în România, dar şi în afara ei, vor exista mulţi oameni valoroşi, inteligenţi, care vor lăsa urme fericite în lume. Nu cred că ei vor avea puterea, însă, ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să încerce să devină puternici. Sunt un intelectual de stînga numai în măsura în care încerc să nu idealizez “natura” umană şi, apoi, realităţile sociale şi individuale, nici în bine nici în rău. Asta înseamnă probabil scepticism, fie. Cred, asta ca să pornesc un altfel de scandal că, în ciuda criticilor aduse intelectualilor români dominanţi, poate-i mai bine să citeşti o carte de Liiceanu decît una de Dan Puric sau una de Danielle Steel. Dar pentru asta trebuie să existe şi instituţii care să funcţioneze. Or, trebuie spus totuşi: aceste instituţii funcţionau mai bine într-o anumită perioadă dintr-un sistem totalitar decît astăzi. Intelectualii sînt primii care ar trebui să recunoască asta.

Interviu realizat de Alexandru Petria

Alexandru MATEI (39 ani)

A absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București. Doctor în literatură franceză contemporană la Universitatea din București și la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris (2007). Burse doctorale şi post-doctorale la Bucureşti şi Paris (POSDRU, NEC, Bourse de la Ville de Paris). Rezidenţă ICR Paris în 2009. Lector doctor la Departamentul de Limbi Moderne Aplicate din cadrul Universităţii Europei de Sud-Est Lumina. A predat la Universitatea Spiru Haret (1999-2013), Universitatea din Bucureşti (2009-2013), Universitatea Transilvania din Braşov (2008-2009), SNSPA Bucureşti (2014-2015).

A publicat: Ultimele zile din viața literaturii, București, Editura Cartea Românească, 2008 (premiul Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată, 2009), Mormântul comunismului românesc. „Romantismul revoluționar” înainte și după 1989, Bucureşti, IBU Publishing, 2011, Jean Echenoz et la distance intérieure, Paris, L’Harmattan, 2012, şi O tribună captivantă. Televiziune, ideologie, societate în România socialistă (1965-1983), București, Curtea Veche, 2013. Votat cel mai bun tânăr eseist într-o anchetă a revistei 22 (2008). În prezent, colaborator permanent la Observator cultural (din 2000), Astra din Braşov (din 2011) şi Şapte Seri (Bucureşti, din 2015). A publicat articole academice în România, Franţa, Olanda, Estonia, Republica Moldova. A colaborat la majoritatea revistelor culturale din Bucureşti.

ACTIVEAZĂ NOTIFICĂRILE

Fii la curent cu cele mai noi stiri.

Urmărește stiripesurse.ro pe Facebook

×
NEWSLETTER

Nu uitaţi să daţi "Like". În felul acesta nu veţi rata cele mai importante ştiri.