Premium
În prima zi a războiului total al Rusiei împotriva Ucrainei, ministrul german de finanțe Christian Lindner s-a întâlnit cu ambasadorul ucrainean de atunci în Germania, Andriy Melnyk. După cum a povestit ulterior Melnyk, Lindner nu a refuzat pur și simplu să furnizeze arme Ucrainei sau să deconecteze Rusia de la sistemul de plăți SWIFT, deoarece Ucraina mai avea "câteva ore" de suveranitate. A devenit clar că se pregătea să discute despre viitorul unei Ucraine ocupate de Rusia cu guvernul marionetă care urma să fie instalat de Kremlin. Acest lucru a reflectat o atitudine generală: Occidentul de la acea vreme credea că ar fi mai ușor dacă Ucraina s-ar preda pur și simplu, scrie Foreign Policy.
Un adevăr incomod despre războiul genocidar al Rusiei împotriva Ucrainei, atât de evident încât este de obicei trecut cu vederea, este că a devenit posibil nu numai pentru că a fost conceput și dus la îndeplinire de către agresor, ci și pentru că a fost permis de către spectatori. Cea mai mare lovitură dată democrației la scară globală nu a fost războiul în sine, ci faptul că - în ciuda tuturor afirmațiilor de genul "niciodată din nou" - țările europene și occidentale în general au fost de acord și au acceptat în prealabil că o altă națiune europeană ar putea fi privată de suveranitatea, libertatea și instituțiile sale independente și s-ar putea afla ocupată militar. (Dacă nu ar fi simțit acest lucru, atunci nu și-ar fi evacuat ambasadele din Kiev).
Până acum, Occidentul a avut un război bun în Ucraina - mai ales pentru că actualul său curs îi permite încă să se comporte ca și cum războiul nu este al său. Discursul politic al Occidentului, raționalizat în limbajul din turnul de fildeș al ne-escaladării și neprovocării, se referă încă, în esență, la modul cel mai bun de a se asigura că expunerea la riscul continuu de agresiune militară și de moarte este limitată la ucraineni.
Occidentul s-a temut întotdeauna de o victorie ucraineană
Există trei motive centrale pentru această teamă.
Primul motiv este non-revoluționismul profund al Occidentului. Ucraina suportă acum un preț de neimaginat pentru căderea Zidului Berlinului și pentru așa-numita Friedliche Revolution (sau Revoluția pașnică) din 1989, atât de mult celebrată în Germania. Aceasta a fost numită în mod faimos Die Nachholende Revolution, "revoluția de recuperare", de către filosoful statului german de facto Jürgen Habermas - un termen care dezvăluie în mod simptomatic înțelegerea occidentală de bază a rolului Europei de Est după prăbușirea blocului comunist. Singura sarcină care i-a fost atribuită regiunii a fost pur și simplu să recupereze decalajul față de Occident, indiferent de experiența sa istorică reală. Războiul în curs de desfășurare arată că această revoluție de recuperare a devenit o regresie de recuperare spre mulțumire, reflectând traiectoria generală a Occidentului după proclamatul "sfârșit al istoriei".
Victoria Ucrainei asupra Rusiei ar însemna, într-adevăr, o revoluție autentică pentru Occident. Aceasta ar necesita, în primul rând din partea Europei, o transformare radicală. Eventuala extindere a Uniunii Europene și a NATO este necesară - dar numai ceea ce se află la suprafață. Acesta este același motiv pentru care Uniunea Europeană nu a putut accepta rezultatele politice ale revoluției Euromaidan din Ucraina din 2014. Ca o piață politică - sau agora, în greaca antică - revendicată de cetățenii săi, revoluția Euromaidan a tras Europa înapoi la rădăcinile sale de democrație, justiție, anti-oligarhie și libertate. Prin natura sa revoluționară, Euromaidanul a fost atât de fundamental european încât s-a dovedit a fi prea european pentru UE de astăzi. Ucraina a părut a fi un test pe care Europa nu a reușit să îl treacă. Dar Euromaidanul nu este doar povestea unui trecut revoluționar captivant; el a permis Ucrainei să supraviețuiască și să reziste eficient războiului atroce de agresiune al Rusiei de astăzi.
Trei Euromaidane
În realitate, Ucraina a cunoscut trei Euromaidane - toate diferite, dar animate de aceeași intenție politică. Primul, în 2014, a fost un Euromaidan revoluționar, care s-a opus cu succes unui asalt autoritar sângeros asupra societății. Al doilea, în 2019, a fost un Euromaidan electoral, care a ridicat la președinție o persoană capabilă să mențină statul într-un moment critic din punct de vedere existențial. Iar cel de-al treilea a fost un Euromaidan de război, când întreaga țară a devenit o singură revoluție armată care s-a opus invaziei militare a Rusiei în februarie 2022. Juxtapunerea primei și ultimei este esențială - în 2014, mișcarea socială Euromaidan a fost împotriva unui opresor intern, aparatul represiv al statului confiscat de un autocrat criminal; în 2022, mișcarea Euromaidan s-a unificat cu statul pentru a rezista unui opresor militar extern. Istoria Euromaidanului demonstrează astfel că revoluțiile pot îmbunătăți statul într-o direcție progresistă, îndepărtându-l de autoritarism - de fapt, acesta este exact motivul pentru care Rusia a lansat un război de anihilare împotriva țării.
Al doilea motiv pentru care Occidentul nu se poate împăca cu o victorie ucraineană asupra Rusiei este din cauza propriei moșteniri coloniale și a actualei sale poziții post-coloniale. Occidentul și-a mutat efectiv experiența sa cu colonialismul în trecut și menține o privire oarbă față de experiențele coloniale din alte părți ale continentului european. Acest lucru este motivat în parte de o conștiință rea, precum și de propria recunoaștere de sine și implicare directă a Occidentului în aceste experiențe de opresiune în curs de desfășurare. Estul Europei este invizibil în discursul postcolonial occidental tocmai pentru că este atât de central.
Privită mult timp ca o periferie între metropola occidentală și cea rusă, Europa de Est se luptă cu imperialismul rusesc de cel puțin câteva decenii - iar în unele cazuri chiar de secole. Însă, după cel de-al Doilea Război Mondial, abordarea dominantă a Occidentului față de Europa de Est a fost cel mai bine exprimată prin denumirea greșită a Germaniei, Ostpolitik, în care Estul real a fost evitat pentru a trata în mod activ cu puterile imperiale de la Moscova. Iar atunci când UE și-a stabilit politica pentru Europa de Est, numită Parteneriatul Estic, aceasta a fost descrisă ca o politică față de "cartierele" periferice. Țărilor din estul post-sovietic al Europei li s-a atribuit un rol funcțional de zone de frontieră sau zone tampon care au oferit beneficii uriașe pentru UE în ceea ce privește diverse provizii și resurse, expunând în același timp aceste state la revanșismul rusesc. În ciuda intenției de a depăși diviziunea istorică a Europei și izolarea politică a Estului său, UE s-a complăcut în mentalitatea sa colonială reprimată și s-a separat de așa-numita Europă de Est sub-civilizată și de mâna a doua.
Dar Europa este un lucru ciudat - centrul ei se află în est, exact acolo unde soarta întregului continent și a multor alte țări se decide în prezent pe câmpul de luptă. Lipsa de voință a fostelor metropole occidentale, în special Berlinul și Parisul, de a recunoaște și de a accepta agenția cu drepturi depline a țărilor europene post-sovietice, determinată de o obișnuință post-colonială, explică de fapt tergiversarea constantă și întârzierile constante în livrarea de arme către Ucraina. O problemă centrală aici este dreptul la violență și cine îl merită, care a fost întotdeauna decisiv pentru istoria colonialismului. Din punct de vedere hegemonic, cei colonizați sunt cei care nu ar trebui să fie echipați pentru a aplica violența - cu atât mai puțin pentru a învinge. Doar colonizatorilor li se permite să posede și să dispună pe deplin de dreptul la violență la discreția lor.
Un al treilea motiv pentru care Occidentul se teme de ceea ce ar însemna victoria Ucrainei are de-a face cu timpul și cu războiul în sine. Sloganul "niciodată din nou", numitorul ideologic comun al UE, a devenit o profeție care se autoîmplinește într-un sens pervertit. Într-adevăr, dacă se acceptă literal principiul că "nu ar trebui să se mai întâmple niciodată", atunci războiul este considerat imposibil pur și simplu pentru că este inimaginabil în ciuda realităților de pe teren. UE a fetișizat ideea de pace până la punctul în care a reprimat complet realitățile războiului - doar pentru a fi total nepregătită atunci când reprimatul s-a întors.
"Lucrurile ar fi mai bine dacă ar rămâne așa cum erau"
A fost exact acel moment de nepregătire pe care cancelarul german Olaf Scholz l-a numit în mod faimos o Zeitenwende - o schimbare de epocă, literalmente o schimbare de timp. În realitate, mai ales în cazul german, proclamarea unui moment de cotitură ascunde o intenție spre opusul său - că lucrurile ar fi mai bine dacă ar rămâne așa cum erau. Adevăratul său nume politic este mai degrabă Zeitverschwendung, o pierdere de timp, deoarece Ucraina este cea care acum cumpără timp pentru Occident, plătind în fiecare zi un preț imens pentru a face acest lucru. Ceea ce caracterizează întârzierea și incapacitatea constantă a Occidentului de a acționa este un timp ieșit din comun, pentru a cita Hamlet al lui William Shakespeare. Este o logică profund ticăloasă, care necesită o altă groapă comună pentru a declanșa următorul set de sancțiuni împotriva unui agresor sau pentru a livra o porție minimă de arme unei țări care are mare nevoie.
În ultimele șapte decenii, în UE s-a vorbit atât de mult despre modul în care Europa se raportează la istoria sa și a învățat lecțiile din trecut. Dar ce este istoria dacă nu cunoașterea timpului și a ceea ce înseamnă timpul, cunoașterea modului de a acționa în timp? Dacă vorbești atât de mult despre istorie, dar în același timp acționezi mereu prea târziu, poate că este ceva în neregulă cu povestea pe care o prezinți despre tine însuți. Zeitenwende este, de fapt, o formă de autoamăgire politică care arată cât de greu îi este Occidentului să fie cu adevărat contemporan, să țină pasul cu cerințele prezentului.
O înțelegere corectă a timpului și a locului sunt cerințele de bază pentru orice acțiune politică adecvată. Evenimentele violente, precum revoluțiile sau războaiele, depind în special de timp - dacă nu se acționează la momentul potrivit, atunci situația nu face decât să se deterioreze și să devină mai violentă. Deoarece Europa, din păcate, este deja în război, Occidentul va trebui, în mod inevitabil, să acționeze mai decisiv și mai direct. Pentru moment, preferă să creadă că războiul va continua în forma actuală, în care nu există bocanci pe teren din partea altor națiuni occidentale. Dar alegerea reală cu care se confruntă în prezent Occidentul este fie să aplice fără întârziere toate mijloacele militare, politice și economice de care dispune pentru a-i învinge pe agresorii ruși și a restabili granițele Ucrainei, fie să intervină atunci când această agresiune a proliferat în altă parte și Europa de Est a devenit din nou un câmp de luptă.
