Andrei Pleșu anunță dispariția revistei Dilema Veche: Nu avem niciun salon de reanimare

Fondatorul revistei ”Dilema Veche”, Andrei Pleșu, anunță iminenta dispariție a publicației. El arată că revista nu mai are susținere financiară, iar condițiile impuse se Holdingul Adevărul sunt, de fapt, ”un mod de a sugera retragerea”.

Citește și: VERDICT POLITIC cu Dana Budeanu, episodul 49: vine FOAMEA!

”În contextul de acum, nu e cuviincios să ne plîngem. Mor oameni, moare piața muncii, mor ramuri întregi ale vieții economice și financiare. Mor certitudini care păreau definitive, mor deprinderi private și comunitare „tradiționale”, mor speranțe și instituții al căror temei părea de neuzurpat. Așa stînd lucrurile, nu putem pretinde ca un săptămînal de cultură să supraviețuiască nestingherit. Da, Dilema (veche) se confruntă cu o iminentă dispariție. Condițiile de existență pe care ni le propune Holdingul Adevărul sînt, în fapt, un mod de a sugera retragerea…

Există, e drept, posibile „manevre” consolatoare. În definitiv, de-a lungul istoriei autohtone, au dispărut și alte reviste, unele prestigioase, repere decisive ale culturii noastre. Viața Românească, apărută în 1906, a traversat episoade mari de suspensie (1916-1920, 1946-1948 ș.a.), Gândirea a rezistat 23 de ani, pentru a sucomba în 1944. Revista Fundațiilor Regale s-a stins după numai 13 ani de apariție. Iar exemplele pot continua. Dilema a reușit să funcționeze 27 de ani, ceea ce, în ambianța „tranziției” valahe, nu e puțin lucru. Îmi amintesc cum – spre sfîrșitul anilor ’80 – l-am întrebat pe Alexandru Popovici, minunatul director al Casei de Creație de la Tescani, cît timp credea că va mai putea ține în viață neconvenționalul său „stabiliment”. „Important e că am reușit deja să trăim cîțiva ani!” – a sunat răspunsul. „Tot e ceva!” Avea dreptate. În lumea sublunară și mai ales pe dulcele plai românesc, subzistența fulgurantă, provizoratul, prezența trecătoare sînt performanțe suficient de neașteptate ca să fie considerate un succes, indiferent de longevitate și conjuncturi pestrițe.

Nu e cazul să evoc acum, în cîteva rînduri, biografia publicației noastre. Dar am nostalgia momentului inaugural, cînd Augustin Buzura a avut ideea să susțină un asemenea experiment jurnalistic. Radu Cosașu a găsit un nume potrivit (Dilema, într-un moment în care piața locală gemea de radicalități, astfel încît reflecția articulată și comunicarea echilibrată să fie cvasi-imposibile). Prima redacție, redacția „fondatoare”, a fost, pentru mine, o experiență omenească și profesională îmbogățitoare: Radu Cosașu, Magdalena Boiangiu, Alex. Leo Șerban, Tita Chiper, Teddy Sugar erau o echipă în care experiența, substanța, umorul, hărnicia și dreapta judecată dădeau măsura. Redactorul-șef al „demarajului”, Elena Ștefoi, se integra armonios și extrem de eficient în această echipă. Cum era de așteptat, n-au lipsit bombănelile de tot soiul. Cea dintîi a venit de la revista 22, care vedea în apariția unei gazete finanțate de la buget (prin Fundația Culturală Română) un gest de concurență neloială. S-a putut chiar spune că Dilema a fost inventată de Ion Iliescu, pentru a destabiliza „propaganda” GDS-istă… (Deși, chiar din primele numere, noi publicam și pe Doina Cornea, și pe Octavian Paler și pe Mircea Iorgulescu etc.) „Suspecți” eram și pentru că „încurajam spiritul dilematic”, „echidistanța” vinovată, într-un moment în care era nevoie de maxilare încleștate, de gesticulație sîngeroasă. Dar toate s-au lămurit pînă la urmă, iar Dilema a devenit un săptămînal mai mult decît onorabil, înconjurat de colaboratori prestigioși din toate domeniile și – ceea ce e esențial – susținut de un număr tot mai mare de cititori. Chiar și acum, în vremuri precare, vindem, săptămînal, cca 5.000 de exemplare.

În România însă ne-am obișnuit, de mult, să practicăm înțelepciunea lui „se poate și fără…”. N-o să facem acuma o tragedie că dispare o revistă. Avem alte griji, alte necazuri, alte priorități. Vorba lui Pristanda: „Altele am eu în sufletul meu…”. E nerealist să speri că se va găsi cineva dispus – în stare de urgență – să adauge crizei o perspectivă de calm restaurator, să orienteze gustul public și spre gratuitate, permanență, cultură și interioritate. Există întotdeauna, în labirintul lăuntric al fiecăruia, dincolo de acute (și stridente) nevoi imediate, și nevoia de orizont neconjunctural, de „exod”, de apel atemporal. Dilema s-a străduit, în ultimele trei decenii, alături de alte cîteva publicații, să ofere cititorilor săi un ecou al acestui apel. Nu vreau neapărat să idolatrizez o publicație alături de care am fost încîntat să fiu, atîta vreme, socialmente prezent și, poate, util. Dar nu pot să nu devin melancolic la gîndul că ea va dispărea. Și că, într-un moment de comă, nu se găsește, prin preajmă, nici un salon de reanimare…

„O revistă se face dansînd!” – ne-a spus, odată, Radu Cosașu, la una dintre primele noastre întîlniri. Dar cum moare? Cu un surîs? Cu gustul deșertăciunii? Sau, poate, cu un dram de speranță?

P.S. N-am luat în calcul și probabilitatea ca, pentru unii, vestea proastă pe care o invoc mai sus să fie un prilej de bucurie. În general, e vorba de inși care nu se pot bucura decît de ei înșiși. Pentru noi, satisfacția lor meschină e semn bun: înseamnă că, prin prezența noastră, am lovit unde trebuie...”, scrie Andrei Pleșu, în Dilema Veche.