Premium
În comunicatul DNA se precizează cu titlul prealabil că Directiva (UE) 2016/343 a Parlamentului European și a Consiliului din 09.03.2016 privind consolidarea anumitor aspecte ale prezumției de nevinovăție și a dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale ar fi deja transpusă și că nu este nevoie de nicio modificare deoarece toate garanțiile pe care le solicită directiva sunt deja prevăzute în legislația internă, susține Ingrid Mocanu într-o analiză referitoare la argumentele DNA invocate la dezbaterea care este în aceste zile în Comisia parlamentară pentru legile Justiției (Comisia Iordache).
”Practic, DNA susține că totul se derulează perfect în România și că Directiva a fost adoptată inutil, altele fiind Statele cărora aceasta li se adresează, aspecte nereale.
Prezumția de nevinovăție implică o precizie a normelor procesual penale și a celor penale astfel ca nicio persoană nevinovată să nu fie privită astfel de la începutul procedurilor penale și înfrângerea acestei prezumții să se realizeze prin probe solide, legal obținute, care să conducă la concluzia că persoana cercetată a săvârșit o faptă penală și acea faptă a fost probată suficient de bine încât să nu conducă la condamnări precare.
DNA susține că ”Modificarea art. 307 alin. 2 Cod procedură penală va obliga procurorii ca imediat după înregistrarea unei sesizări care privește o persoană determinată să o anunțe pe aceasta și să îi permită să asiste la actele efectuate. În acest mod, nu vor mai putea fi administrate mijloace de probă care presupun confidențialitate, precum înregistrările telefonice sau ambientale, percheziții domiciliare sau informatice ori prinderi în flagrant”
Nimic mai fals. Textul nu prevede acest lucru. Din contră.
1. Potrivit art. 307 alin. (2) din propunere: ”Atunci când sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 305 alin. ( 1) şi persoana faţă de care există bănuiala rezonabilă este cunoscută, organul de urmărire penala va aduce la cunoştinţă, de îndată, calitatea de suspect, sub sancţiunea nulităţii absolute a tuturor actelor de urmărire penală efectuate cu încălcarea acestei prevederi faţă de aceasta după aflarea identităţii persoanei."
iar art. 305 alin. (1) statuează că: „(1) Când actul de sesizare îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege şi se constata că nu exista vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acţiunii penale prevăzute la art. 16 alin. ( 1 ) şi sunt indicate numele persoanelor ce se presupune că ar fi săvârşit infracţiunea ce face obiectul sesizării, organul de urmărire penala dispune obligatoriu începerea urmăririi penale cu privire la faptă şi făptuitori. Toate probele administrate în această perioadă, fără respectarea acestor condiţii sunt nule absolut şi nu pot fi utilizate împotriva persoanei a cărei identitate era indicată la data administrării lor."
Așadar, urmărirea penală se exercită in personam numai atunci când nu există cauze care împiedică exercitarea acțiunii penale, potrivit art. 305 alin. (1). Dacă nu există din care să rezulte că o persoană a săvârșit o faptă penală organul nu poate să înceapă urmărirea. Dar, dacă există suficiente probe și nu există motive de împiedicare, atunci se impune ca urmărirea să înceapă in personam, pentru a se evita blocarea unor dosare care conțin suficiente probe pentru ca o persoană să fie protejată și să fie utilizat dosarul în scop de șantaj sau pentru obținerea unor foloase nepermise prin utilizarea unor astfel de dosare. Așadar, pe de o parte scopul normei este să oblige procurorul să deruleze urgent urmărirea penală în dosarele în care există probe iar pe de altă parte să nu permită acestuia să deruleze cercetarea cu respectarea garanțiilor procesuale pentru toate părțile procesului și să se evite astfel administrarea întregului probatoriu fără ca suspectul/inculpatul să fie prezent și la finalul acestei proceduri să fie trimis direct în judecată, tot probatoriul fiind astfel administrat fără a avea posibilitatea să se apere, nevinovăția sa fiind grav înfrântă de caracterul secret al urmăririi.
Așadar, nu numai că nu sunt împiedicate cele enumerate în comunicatul DNA ci sunt împiedicate inculpările superficiale, fără probe, dar și blocarea unor dosare în mod preferențial de către procuror, care trebuie să acționeze într-un fel: să emită fie ordonanță de clasare fie să administreze tot probatoriul după există suficiente elemente că o persoană a săvârșit o faptă penală și în contradictoriu cu aceasta. Sancțiunea este nulitatea probei respective și obligarea procurorului de a readministra proba cu respectarea garanțiilor procesuale adecvate.
2. Modificarea art. 83 Cod procedură penală care dă dreptul suspectului și inculpatului să asiste la audierile martorilor ”va îngreuna efectuarea urmăririi penale, având în vedere că în numeroase situații martorii vor fi intimidați de prezența autorului infracțiunii, mai ales în situațiile în care se află în relație de subordonare față de acesta, cum se întâmplă în situația infracțiunilor de abuz în serviciu și corupție. În prezent, legea dă dreptul avocatului să asiste la aceste audieri, garanție absolut suficientă pentru a dreptul la apărare al persoanei cercetate”.
Nimic mai fals.
În primul rând, nu orice persoană cercetată are resursele financiare necesare să își angajeze apărător iar avocatul din oficiu nu participă niciodată la faza de urmărire penală. Este inadmisibil să acorzi avocatului suspectului/inculpatului drepturi mai largi decât acorzi avocatului său, pentru că dreptul la apărare este un drept nu o obligație. Participarea la audieri, chiar împreună cu avocatul, îi dă posibilitatea acestuia de a aprecia asupra întrebărilor ce urmează a fi adresate pentru lămurirea în totalitate a împrejurărilor ce îi sunt imputate. În prezent, se comunică avocatului de la organul de cercetare penală faptul că urmează a se efectua ”acte procesuale” iar acesta nu știe cine va fi audiat, ce calitate are acea persoană, ce cunoaște relevant cu privire la împrejurările imputate lui. Presupusa ”intimidare” a martorilor se poate realiza și în faza de judecată, ceea ce ar presupune că inculpatul ar trebui să nu participe la propriul proces; or, tocmai acesta este scopul Directivei, ca inculpatul să nu fie condamnat în absența sa și îi acordă dreptul de a se apăra în orice fază a procesului penal, inclusiv în faza de urmărire penală. Pentru martorii ”posibil a fi intimidați” există instituția martorului protejat/amenințat care pentru acest scop a fost introdusă în cod, iar nu pentru a ascunde identitatea unor martori mincinoși, astfel cum se întâmplă în prezent.
3. Prin modificarea art. 267 alin. 2 Cod procedură penală, ”procurorii vor fi privați de un instrument indispensabil în investigarea infracțiunilor și anume accesul rapid la informații pentru a putea acționa eficient pentru descoperirea faptelor. Trebuie menționat că orice instituție este obligată să comunice organelor de urmărire penală orice informații necesare în cadrul unei anchete, iar prin accesul la bazele de date crește doar viteza de reacție pentru identificarea rapidă a autorilor unei infracțiuni. Nu poate fi condiționat accesul procurorului și al polițistului la instrumente investigative de acordarea aceluiași drept și autorilor infracțiunilor. Dreptul la apărare presupune garanții pentru persoana cercetată, nu tăierea instrumentelor la care are acces organul de urmărire penală, pentru a-l împiedica să descopere infracțiunile săvârșite”
Textul are următorul conținut: ”(2) Organele administraţiei de stat care deţin baze electronice de date sunt obligate să colaboreze cu procurorul sau cu instanţa de judecată în vederea asigurării accesului direct al acestora la informaţiile existente în bazele electronice de date, în scopul comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la desfăşurarea procedurilor, în condiţiile legii. Este interzis organelor administraţiei de stat să furnizeze date si informatii din bazele electronice de date la care părţile, experţii parte sau avocaţii părţilor nu au asigurat accesul, pentru garantarea principiului egalităţii de arme."
Total deplasată susținerea DNA. Textul nu interzice accesul la bazele de date, dar nu permite utilizarea unor probe dacă ele nu pot fi verificate de acuzat prin experții/avocații săi. Astfel, exemplul cu baza de date ANAF apărut în spațiul public este relevant. Se afirmă de către ANAF că din baza ei de date ar rezulta împrejurări care sunt utilizate în procesul penal. Inculpatul neagă aceste acuzații, dar pentru că el nu are acces în acea bază de date a ANAF (prin expertul său parte, de exemplu), aceste informații nu pot fi combătute și sunt utilizate împotriva sa. În mod similar se întâmplă și cu alte baze de date, informațiile din acestea fiind utilizate direct pentru a proba fapte penale, fără posibilitate de a fi combătute. Or, este evident că prezumția de nevinovăție este înfrântă doar pe baza unor supoziții/date incerte, care nu pot fi verificate în mod obiectiv de cel acuzat, care se vede nevoit să suporte consecințele lipsei sale de acces la toate mijloacele la care acuzarea are, prin tot aparatul statal care îi construiește acuzația folosind nenumărate informații din baze de date neverificabile și neaccesibile expertului său.
Așadar, DNA poate ”descoperi” orice infracțiune prin intermediul oricărei baze de date, dar acestea trebuie să fie verificabile, accesibile, iar nu oculte, existând asumarea că orice provine de o presupusă ”bază de date” este corect și nu are de ce să fie verificat de inculpat. Așadar, ori de câte ori o informație din acea bază de date este inaccesibilă/neverificabilă, accesul la baza de date nu poate fi acordat (de exemplu, pe bază de protocol), astfel cum se întâmplă în prezent. Colaborarea cu instanțele și cu procurorul sunt obligatorii însă în scopurile prevăzute la teza I din acest alineat fără nicio îngrădire.
4. Modificarea art. 273 Cod procedură penală ar dezincrimina practic ”infracțiunea de mărturie mincinoasă, cu efect inclusiv asupra tuturor cauzelor aflate pe rol având ca obiect această infracțiune, prin aplicarea principiului legii penale mai favorabile. Va fi extrem de dificilă, chiar imposibilă aflarea adevărului, în condițiile în care martorii vor ști că pot minți fără să aibă nicio consecință, având impunitate”.
Modificările de la art. 273 încearcă să elimine modalitatea abuzivă în care a fost folosită această infracțiune de către DNA și să elimine presiunile ce se exercită de către procurori pentru a face declarații într-un anumit sens. Dacă nu există aceste presiuni și nu există această practică devoalată public la nivelul DNA atunci nu există nicio temere a acestei structuri că s-ar putea produce efecte nedorite.
Astfel, potrivit acestui articol, nu reprezintă mărturie mincinoasă:
”refuzul de a face declaraţii prin care persoana se auto-incriminează, refuzul de declara în sensul solicitat de organele judiciare, modificarea declaraţiei care a fost dată prin exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului şi nici simpla divergenţă de mărturii în cadrul unui proces, dacă nu există probe directe din care să rezulte caracterul mincinos şi de rea-credinţă, al acestora."
Așadar, înțelegem din comunicat că există dosare ale DNA în care sunt acuzate de mărturie mincinoasă persoane pentru:
- Refuzul de a face declaraţii prin care persoana s-ar fi putut auto-incrimina – directiva transpusă prin propunere chiar acest lucru îl interzice: nimeni nu poate fi obligat în nici un mod să dea declarații în nicio calitate (nici de martor) prin care să se auto-incrimineze – aceasta este esența dreptului la tăcere consacrat de art. 7 al Directivei și prezumția de nevinovăție (nimeni nu poate fi condamnat pe baza declarațiilor sale la care să fie forțat de lege sau de atitudinea organelor de cercetare);
- refuzul de a declara în sensul solicitat de organele judiciare – adică un procuror DNA a solicitat o declarație într-un anumit sens și persoana a refuzat să dea acea declarație și pentru asta i-a fost întocmit un dosar de către DNA
- modificarea declaraţiei care a fost dată prin exercitarea unor presiuni de orice fel asupra martorului – asupra martorului au fost exercitate presiuni și acesta a făcut anumite declarații în fața procurorului și ulterior aceasta a fost schimbată (de exemplu, în fața instanței). Pentru că nu și-a menținut declarația data sub presiune martorului i s-a întocmit un dosar penal și acest lucru se dorește a se menține în continuare;
- simpla divergenţă de mărturii în cadrul unui proces, dacă nu există probe directe din care să rezulte caracterul mincinos şi de rea-credinţă, al acestora: adică într-un dosar există declarații de martori unele într-un sens și altele în altul și pentru această simplă divergență DNA a întocmit dosare martorilor care nu aveau declarații identice cu ale celorlalți? Și care dintre martori au fost aleși? Cei care declarau în favoarea sau împotriva inculpatului? Răspunsul este evident: și acest lucru se dorește a se perpetua?
Recunoașterea acestor aspecte într-un comunicat oficial este de natură a demonstra, odată în plus, că toate informațiile publice despre modalitatea în care sunt ”smulse” declarațiile de martor la nivelul DNA sunt reale, fiind implicit recunoașteri ale atitudinii inchizitoriale în care acționează această structură de parchet;
5. Modificarea art. 542 Cod procedură penală introduce o răspundere obiectivă a magistratului, în toate situațiile, pentru că acțiunea în regres nu mai este condiționată de dovedirea relei credințe sau a gravei neglijențe, așa cum este în reglementarea actuală;
Nimic mai fals. Articolul se coroborează cu textul propus pentru modificare (sau cel din vigoare) din Legea 303/2004, care reglementează expres și detaliat condițiile angajării răspunderii patrimoniale a magistratului (rea-credință sau gravă neglijență).
6. Introducerea art. 542 alin. 11 Cod procedură penală reglementează ”o nouă formă a infracțiunii de abuz în serviciu, doar pentru magistrați și incriminează inclusiv săvârșirea faptei din culpă indiferent de natura obligației încălcate. Această formă a infracțiunii de abuz în serviciu reprezintă o discriminare evidentă față de toate celelalte categorii sociale care sunt sancționate doar dacă acționează cu intenție și doar dacă încalcă prevederi dintr-o lege”;
Este falsă și această susținere, deoarece norma din propunere face trimitere la dispozițiile art. 297 Cod penal, astfel cum a fost modificat prin decizia nr. 405/2016, astfel că este evident că trebuie întrunite toate condițiile din acest articol: încălcarea unei norme primare, prejudiciu, atribuția de serviciu să fie prevăzută de lege, inclusiv forma de vinovăție (grava neglijență nu se pervertește în latură subiectivă decât dacă îmbracă forma intenției indirecte – simpla neglijență este neglijență în serviciu dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de legea penală, astfel cum au fost precizate de Curtea Constituțională).
7. Prin modificarea art. 364 Cod procedură penală ”devine practic imposibilă condamnarea în lipsă a unei persoane”.
Textul transpune întocmai textul directivei referitor la condamnarea în lipsă și reglementează situația care și astăzi se produce în practică: „(7) Persoana poate fi condamnată în lipsă numai dacă a fost citată legal pentru fiecare fază a judecăţii sau a intrat prin alte mijloace oficiale în posesia unor informaţii cu privire la locul şi data procesului, a fost informată despre posibilitatea pronunţării unei hotărâri în lipsă, precum şi dacă a fost reprezentată de un avocat ales sau desemnat din oficiu şi a beneficiat de apărare corespunzătoare în cadrul procesului.”
Așadar, dacă persoana este citată legal cu mențiunea posibilității condamnării în lipsă și este asistată de un avocat ales sau din oficiu (ceea ce se întâmplă și în prezent) poate fi condamnată. Speculațiile publice că Ghiță nu poate fi condamnat sunt complet false: cunoaște chiar datele concrete ale cauzei, la care chiar participă, are avocat ales și, evident, aceștia îi fac o apărare corespunzătoare. Posibilitatea rejudecării cauzei după condamnarea în lipsă este prevăzută și în actuala reglementare.
8. Prin modificarea art. 335 Cod procedură penală, ”o soluție inițială de clasare nu va mai putea fi infirmată după 6 luni, chiar dacă ar apărea probe noi care ar dovedi că persoana a săvârșit în realitate infracțiunea pentru care a fost cercetată. Există numeroase situații în care sunt descoperite noi mijloace de probă după dispunerea unei soluții de clasare în cauze care vizează infracțiuni dintre cele mai grave, însă autorii acestor fapte nu vor mai putea fi trași la răspundere penală”;
Este falsă și această susținere.
Textul propus are următorul conținut: "(1) Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluţia constată că au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea ulterior, dar nu mai târziu de 6 luni de la data la care a luat cunoştinţă de apariţia faptei sau împrejurării noi, infirmă ordonanţa şi dispune redeschiderea urmăririi penale. Dispoziţiile art. 317 se aplică în mod corespunzător. Redeschiderea este supusă confirmării, potrivit alin. (4)."
Așadar, cum rezultă din text, ori de câte ori apar probe noi procurorul ierarhic superior poate infirma soluția de clasare și dispune redeschiderea urmăririi penale. Termenul de 6 luni de la data la care a luat cunoștință de împrejurările/faptele noi este arhisuficient pentru infirmare.
Textul este de fapt menit să contracareze practica actuală în sensul că, după ce un dosar a fost închis (clasat), din motive necunoscute și fără alte probe noi, ci doar pe o altă părere a altui procuror dosarul este redeschis și, în baza acelorași probe, se dispune trimiterea în judecată, încercându-se obținerea unor condamnări, determinate de ”îngăduința” mult mai evidentă în prezent decât în urmă cu câțiva ani, când dosarul a fost închis. Evident că deschiderea trebuie confirmată, pentru a nu se ajunge la situația în care se ”inventează” pretexte noi pentru redeschiderea unor cauze închise în urmă cu câțiva ani. Condamnarea procurorului care nu l-a redeschis poate fi o astfel de împrejurare nouă, speculațiile că procurori corupți ar putea împiedica redeschiderea fiind de fapt o ”invenție”, care pe lângă absurditatea celor susținute (numai procurorii corupți pot închide dosare) nu are reprezentare reală în textul propus: dacă procurorul a fost corupt, dosarul se va redeschide pentru această împrejurare, în 6 luni de la data la care aceasta a fost probată prin hotărâre judecătorească (dacă nu există această hotărâre nu există ”procuror corupt”).
9. Prin modificarea art. 223 alin.2 Cod procedură penală ”nu vor mai putea fi arestați preventiv autorii infracțiunilor de corupție, evaziune fiscală, spălare de bani, chiar dacă lăsarea lor în libertate ar prezenta pericol pentru ordinea publică. Mai mult, nu vor mai putea fi arestați preventiv autorii infracțiunilor contra capacității de apărare a României, infracțiuni de genocid, contra umanității și de război, dacă comit aceste infracțiuni fără violență. Prin această modificare se realizează o discriminare evidentă între autorii acestor fapte și cei ai unor infracțiuni mai puțin grave (falsificare de monedă) și se poate da naștere unei stări de insecuritate în societate.”
Este o altă dezinformare. Persoana acuzată de corupție, evaziune fiscală, spălare de bani poate fi arestată dacă există condițiile prevăzute de art. 223 (sustragere, influențare martori, etc).
În realitate, prin acest articol se elimină posibilitatea arestării discreționare, neunitare, la bunul plac al procurorului/judecătorului și utilizării ”arestului preventiv” în scop de negociere: ”dacă dai denunțuri scapi de arest și îți propunem arest la domiciliu”.
În continuare, se va putea propune/dispune arest la domiciliu pentru orice faptă pentru ”pericol pentru ordinea publică” pentru aceste fapte. Așadar, legiuitorul a enumerat expres infracțiunile care reprezintă ”pericol public” și impun arestarea iar aceste infracțiuni, dacă au fost săvârșite, pot fi cercetate în libertate sau în stare de arest la domiciliu, dacă persoana nu se sustrage, nu influențează martori, ori dacă nu există riscul săvârșirii de infracțiuni.
10. Modificarea art. 139 Cod procedură penală vor duce la eliminarea, dintre mijloacele de probă, a înregistrărilor realizate cu respectarea legii, ceea ce va îngreuna dovedirea infracțiunilor;
Enumerarea de la art. 139 trebuie să fie limitativă, pentru că altfel enumerarea nu mai are sens, fiind utilizate absolut orice mijloace de probă, acest text fiind unul care nu are sens în absența sintagmei ”orice mijloc de probă” pentru că ele nu pot fi identificate.
11. Modificarea art. 168 Cod procedură penală ”va duce la imposibilitatea de a folosi, într-o altă cauză, rezultatele unei percheziții informatice și va îngreuna dovedirea unor infracțiuni, fără nici un argument obiectiv. Nu se poate justifica excluderea unor probe care au fost administrate cu respectarea legii și în baza autorizației unui judecător”;
Temerea are ca scop perpetuarea unor practice abuzuve.
Potrivit textului: „(151) Datele obţinute dintr-un- sistem informatic sau dintr-un dreptul la un sistem de stocare a datelor informatice care nu au legătură cu infracţiunea pentru care se
efectuează urmărirea penală şi pentru care a fost autorizată percheziţia în acea cauză se şterg definitiv din copiile efectuate în baza alin. (9) şi nu pot fi folosite în
alte cauze penale şi pentru dovedirea altor fapte."
Nu se vor exclude nicun fel de probe pentru care există mandat de percheziție. Faptul că s-ar găsi probe care ar proba crime nu este real, deoarece dacă există deja un dosar și autorizație de la judecător, astfel cum prevede legea ele vor fi folosite.
Textul are drept scop evitarea abuzurilor determinate de aplicarea neconformă a acestui text: se obține un anumit denunț pentru o anumită persoană vizată și se solicită mandat de percheziție. Ulterior, deși nu rezultă nici un element concret care să probeze fapta pentru care există mandat, se rețin diverse elemente din cele găsite la percheziție, se face un cerc relațional, se utilizează acele rezultate pentru inculparea altor persoane, cărora li se face percheziție, li se solicită denunțuri sub amenințarea arestului și se întocmesc astfel dosare nereale la nesfârșit. Dacă scopul mandatelor DNA este acela de a descoperi diverse crime sau diverse alte fapte penale, pentru care nu este competentă funcțional această structură de parchet, atunci orice cetățean ar trebui supus periodic unor astfel de măsuri restrictive, în speranța că li se va găsi ceva infracțiuni oportun a fi cercetate față de acea persoană sau față de O ALTA, pentru care nu a existat niciodată mandat. De cele mai multe ori, fapta cercetată nu se probează, dar se fac nenumărate extinderi de cercetare, disjungeri și dosare nenumărate care generează ramificații și pentru alte persoane.
12. Introducerea art.4 alin.3, 4 Cod procedură penală realizează o evidentă discriminare între autorii unor infracțiuni și dreptul publicului de a avea acces la informații de interes public. Aceste reglementări contravin jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), Recomandării (2003) 13 a Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei, Rezoluției nr.428/1970 adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei privind obligația statelor de a asigura accesul oricărei persoane interesate și mass-media la informații de interes public. Cercetările efectuate în cauze de corupție, spălare de bani, evaziune fiscală, cauze de violență etc reprezintă informații de interes public, așa încât, restricția echivalează cu încălcarea dreptului publicului de a avea acces la informații publice.
Esența cercetării penale este aceea de a păstra confidențialitatea față de terți a acesteia.
Acest aspect garantează și prezumția de nevinovăție (presa prezintă obsesiv faptele de care persoana este acuzată prin descriere) dar și principiul aflării adevărului: martorii chemați ulterior la DNA vor fi tentați să confirme cele deja comunicate public de DNA de teama unor dosare pentru mărturie mincinoasă, pe care DNA, prin reacția dată, le confirmă (dacă unii martori sunt în contradicție cu alții pot deveni subiecți ai unor dosare penale).
În plus, până la momentul la care dosarul devine public (după data finalizării camerei preliminare) persoana acuzată public de acea ”poveste” prezentată public nu poate face apărări și nici nu poate prezenta date și împrejurări din dosar, căci poate fi acuzată că divulgă informații nedestinate publicității (acestea ar trebui să fie aplicate și organelor judiciare, dar acest lucru nu se întâmplă în cazul DNA) sau că încearcă să influențeze martorii, prin prezentarea variantei sale în privința acuzațiilor, și numai dacă cineva este interesat să le asculte (mijloacele mass media având dreptul de a face politica editorială cum doresc, neavând obligații legale ca în același moment să prezinte și versiunea acuzatului ”public”). Or, esența Directivei este chiar aceasta: față de o persoană acuzată să nu se poată face speculații publice în privința vinovăției sale. Acest lucru se poate realiza prin prezentarea comunicatelor pentru care DNA întocmește dosare (în lipsa acestora susține că s-ar desființa) numai după ce un judecător s-a pronunțat în cameră preliminară și dosarul poate deveni public pentru orice persoană. În caz contrar, se impune eliminarea caracterului nepublic al urmăririi, astfel ca inculpatul să își prezinte și el versiunea proprie, necesară eliminării acuzațiilor publice, ceea ce nu este posibil, conducând la imposibilitatea instrumentării dosarelor.”, concluzionează Ingrid Mocanu.
