Premium
La 7 februarie 1992, era semnat Tratatul de la Maastricht, care aşeza o nouă piatră la temelia construcţiei europene, un document care a introdus reguli criticate adesea şi a devenit între timp simbolul unei Europe disfuncţionale şi rupte de popoare, astăzi intens criticată de mişcările eurosceptice, notează cotidianul Le Monde, într-un comentariu în ediţia online de marţi.
Cu toate acestea, prin aprofundarea construcţiei Uniunii Europene, acest text fondator a pus bazele introducerii monedei euro zece ani mai târziu, în 2002. Printre numeroasele reguli pe care le-a fixat, cea mai cunoscută - şi mai criticată - este stabilirea limitei de 3% din PIB pentru deficitul public al unei ţări, şi de 60% din PIB pentru datoria publică. 'Aceste praguri au fost fixate un pic arbitrar, pentru a asigura convergenţa economică a statelor membre', reaminteşte Grégory Claeys, cercetător în cadrul think-tank-ului Bruegel, din Bruxelles. Liderii europeni şi-au imaginat că va fi suficient pentru evitarea crizelor. Recesiunea din 2008 a demonstrat însă în mod brutal că s-au înşelat.
'A face un bilanţ al Tratatului de la Maastricht este un lucru complex, pentru că depinde de punctele de vedere. Contribuţia sa principală este că a permis introducerea monedei euro, faţă de care europenii sunt foarte ataşaţi, în pofida crizei', explică pentru Le Monde Eric Dor, economist la IESEG. În rest, experţii se arată mai degrabă critici. Mai întâi, pentru că un număr de state - începând cu Franţa şi Germania - au încălcat rapid criteriile de 3% din PIB pentru deficitul bugetar şi de 60 % din PIB pentru datoria publică. Chiar dacă ar fi fost respectate, aceste criterii nu ar fi permis să se evite adâncirea decalajelor între state.
'Ultimii 25 de ani au demonstrat că regulile bugetare comune nu sunt suficiente pentru a împiedica derivele economice şi bulele financiare', explică tot Grégory Claeys. 'Trebuie spus că (Tratatul de la) Maastricht, lipsit de componenta socială, nu a introdus niciun fel de sistem de redistribuire care să permită corectarea acestor divergenţe', menţionează Patrick Artus, de la banca Natixis. Şi, mai ales, niciun fel de mecanism care să permită rezolvarea crizelor, mai ales atunci când un stat este ameninţat de faliment. Liderii europeni au înţeles acest lucru prea târziu, când Grecia a fost pe punctul intrării în incapacitate de plată, în 2010, şi apoi în 2012, odată cu criza datoriilor suverane.
În ce priveşte evoluţia regulilor bugetare, statele membre ale UE au adoptat o multitudine de texte care să completeze Tratatul de la Maastricht şi să întărească arhitectura zonei euro ('two pack', 'six pack', 'semestrul european' ş.a.), rezultând însă un mecanism mult prea complicat. 'Guvernanţa economică europeană a devenit mult prea complexă', explică în mod regulat economista Agnes Bénassy-Quéré, în notele pe care le redactează pentru Consiliul de analiză economică (CAE). În prezent, ţările membre trebuie să-şi prezinte foarte de timpuriu bugetele către Comisia Europeană, care îşi dă avizul. Cu toate acestea, sancţiunile în caz de derivă sunt rar aplicate. Chiar dacă, în teorie, dezechilibrele macroeconomice sunt mai bine supravegheate, criteriile pentru măsurarea acestora sunt atât de numeroase, încât procedura devine total ineficientă.
Totodată, regulile de la Maastricht au fost uşor modificate. De acum înainte, statele membre pot, de pildă, să afişeze un deficit public structural de sub 0,5% din PIB dacă datoria este inferioară pragului de 60% din PIB, şi de sub 1% dacă datoria depăşeşte 60% din PIB. 'În teorie, această regulă este foarte pertinentă, pentru că deficitul structural nu ia în calcul imponderabilele legate de conjunctură', explică Claeys. 'Problema este însă că nimeni nu ştie să calculeze în mod real acest deficit structural, iar erorile în materie sunt prea mari pentru ca regula să poată fi aplicată corect', punctează el. 'Mai mult, marea complexitate a acestor proceduri noi le face inaccesibile chiar pentru guverne, ca şi pentru cetăţeni, ceea ce pune o problemă de control democratic', subliniază şi Eric Dor, conform Agerpres.
În ce priveşte îmbunătăţirea acestor proceduri bugetare, propunerile de a le face mai eficiente nu lipsesc. Trei mari curente se confruntă. Euroscepticii reclamă ieşirea din tratate, pentru ca guvernele să-şi regăsească controlul deplin asupra bugetelor, renunţându-se la convergenţă. Pentru o parte dintre economiştii germani, ar trebui, dimpotrivă, să se revină la regulile de la Maastricht, de data aceasta însă, cu garanţii că ele vor fi aplicate cu adevărat de toţi, chiar cu preţul înăspririi sancţiunilor. În fine, curentul federalist consideră mai degrabă că euro nu va supravieţui decât cu condiţia ca toate procedurile bugetare să fie simplificate şi să fie completate, în sfârşit, cu mecanisme de solidaritate, de exemplu prin crearea unui fond de ajutor pentru ţările cele mai afectate în situaţii de criză, sau prin înfiinţarea unei asigurări de şomaj minimale, care ar şterge diferenţele dintre ţări.
