Interviul acordat de judecătoarea Raluca Moroșanu publicației Recorder a generat o reacție puternică în spațiul public, prin gravitatea acuzațiilor formulate la adresa sistemului judiciar, în special în legătură cu presupuse scurgeri de informații privind mandatele de supraveghere tehnică emise de Înalta Curte de Casație și Justiție. Judecătoarea susține că, în prezent, ar exista din nou magistrați care „iau șpagă”, iar statul ar fi lipsit de instrumente reale pentru combaterea corupției, deoarece mandatele de interceptare ar trece „prin mâna președintelui ÎCCJ”, care, dacă nu ar fi de bună-credință, ar putea avertiza imediat persoana vizată.
Acuzații grave, mecanisme greșit invocate
Declarația este una extrem de dură, sugerând nu doar reluarea unor practici de corupție în magistratură, ci și o vulnerabilitate structurală a procedurii de autorizare a interceptărilor, vulnerabilitate care ar face inutilă munca procurorilor. Potrivit judecătoarei, mandatele ar exista „pe hârtie”, dar în realitate nu ar produce efecte, deoarece informația ar fi divulgată din interiorul instanței competente.
Problema majoră a acestui discurs nu ține însă doar de lipsa unor dovezi concrete, ci de faptul că mecanismul procedural descris de Raluca Moroșanu nu mai există în dreptul românesc de peste un deceniu.
Ce prevedea vechiul Cod și de ce invocarea lui este înșelătoare
Judecătoarea Moroșanu face trimitere, implicit, la o arhitectură procedurală specifică vechiului Cod de procedură penală. Într-adevăr, art. 91¹ din vechiul CPP, introdus în 2006, prevedea că autorizația de interceptare era dată în camera de consiliu de președintele instanței competente să judece cauza în primă instanță sau de un judecător desemnat de acesta. În acel cadru normativ, rolul conducerii instanței era explicit, iar accesul la informații sensibile putea fi concentrat instituțional.
Aceste dispoziții au fost însă abrogate odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, la 1 februarie 2014. A invoca, în 2025, riscuri structurale construite pe baza unui text legal ieșit din vigoare în urmă cu 11 ani reprezintă fie o gravă eroare de interpretare, fie o omisiune care deformează realitatea juridică actuală.
Noul Cod a schimbat radical filosofia autorizării măsurilor de supraveghere tehnică, tocmai pentru a elimina riscurile de concentrare a deciziei și de ingerință administrativă sau ierarhică în actul jurisdicțional.
Cum funcționează în realitate mandatele de supraveghere după 2014
În prezent, potrivit art. 139 din Codul de procedură penală, mandatele de supraveghere tehnică sunt emise exclusiv de judecătorul de drepturi și libertăți. Acesta este desemnat prin repartizare aleatorie, din lista judecătorilor aflați în serviciu în ziua înregistrării solicitării, fără nicio intervenție a conducerii instanței.
Doar judecătorul care soluționează cererea are acces la conținutul solicitării formulate de procuror și la mandatul emis. Procedura este derulată prin sisteme informatice securizate, cu acces individual pe bază de credențiale, iar ceilalți judecători, inclusiv președintele instanței, nu au acces la aceste date. Documentele sunt gestionate prin compartimentele de documente clasificate ale instanțelor, iar divulgarea informațiilor privind existența sau conținutul mandatelor constituie, în sine, infracțiune.
În aceste condiții, scenariul descris de judecătoarea Moroșanu, în care președintele ÎCCJ ar lua cunoștință de mandatele de supraveghere și ar avertiza persoanele vizate, nu doar că nu este susținut de cadrul legal actual, ci este practic imposibil din punct de vedere procedural. Afirmația că „toate interceptările trec, bineînțeles, prin mâna președintelui ÎCCJ” este pur și simplu falsă în raport cu legislația în vigoare.
Faptele contrazic teza „mandatelor inutile”
Realitatea judiciară recentă infirmă suplimentar teza potrivit căreia mandatele de supraveghere ar fi lipsite de eficiență. Un exemplu relevant este cel al judecătoarei Adriana Stoicescu, în cazul căreia a existat un mandat de supraveghere tehnică emis pe o durată de aproximativ trei luni în anul 2025, mandat care nu a fost „anulat” prin scurgeri de informații și a devenit cunoscut public abia ulterior, din actele dosarului.
Acest tip de caz demonstrează că mecanismele de confidențialitate funcționează, iar ideea unei complicități instituționale generalizate la nivelul instanței supreme nu are suport factual. A sugera contrariul, fără probe și în contradicție cu procedura legală, echivalează cu subminarea nejustificată a încrederii publice în actul de justiție.
În plus, a afirma că „statul nu are în momentul ăsta instrumentul” pentru combaterea corupției ignoră deliberat rolul judecătorului de drepturi și libertăți, precum și întregul cadru de garanții procesuale construit după 2014 tocmai pentru a echilibra eficiența anchetei cu protecția drepturilor fundamentale.
Comentează