Premium
Judecătorii CCR explică de ce este constituțională soluția aleasă de Parlament pentru dezincriminarea penală a evaziunii fiscale în cazul achitării de către inculpați a prejudiciului majorat cu 20%. „În domeniul financiar, nu întotdeauna represiunea penală este soluţia solomonică”, consideră judecătorii constituționali.
CCR a respins sesizarea de neconstituționalitate legată de modificările aduse de parlamentari legii privind prevenirea și combaterea evaziunii în sensul în care în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, „dacă în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive, prejudiciul produs prin comiterea faptei, majorat cu 20% din baza de calcul, la care se adaugă dobânzile și penalitățile este acoperit integral”, fapta nu se mai pedepsește penal.
Extras din motivarea CCR:
- „(...) prin înlocuirea răspunderii penale în cazul dat, nu se poate susţine că s-a creat un vid de reglementare şi că această valoare socială nu mai beneficiază de nicio formă de ocrotire juridică reală sau adecvată. Din contră, legiuitorul a reglementat o normă suplă, menită să atingă scopul urmărit prin însăşi Legea nr.241/2005. S-a reglementat un mecanism alternativ celui penal pentru a da posibilitatea reparării mai rapide a integrităţii deja afectate a bugetului public naţional. Legiuitorul a apreciat că o astfel de normă, care înlocuieşte răspunderea penală cu una civilă, este mai adecvată pentru atingerea mai rapidă a finalităţii urmărite.
- Curtea nu poate să constate decât că norma criticată nu reprezintă o invitaţie la încălcarea legii, ci cuprinde în sine o formă de sancţiune civilă, astfel că cel care a afectat integritatea bugetului public va trebui să plătească paguba efectiv suferită de bugetul de stat, majorată cu 20%, la care se vor plăti dobânzi şi penalităţi. Această majorare reprezintă o formă de sancţiune civilă care pedepseşte abaterea de la normele de drept. Astfel, având în vedere natura relaţiilor sociale încălcate, şi anume cele care intervin în materia financiară fiscală, legiuitorul are o largă marjă de apreciere în a identifica soluţiile cele mai adecvate atât în combaterea fenomenului evazionist, cât şi în recuperarea prejudiciilor suferite. Este opţiunea legiuitorului să aleagă mijloacele cele mai potrivite – de natură penală sau extrapenală – pentru a asigura alimentarea corectă şi rapidă a bugetului de stat, în condiţiile în care integritatea acestuia a fost afectată. În acest domeniu, care nu ţine de drepturile şi libertăţile fundamentale, marja de apreciere a legiuitorului în folosirea sau nu a mijloacelor de drept penal sau în modul de configurare a infracţiunilor este foarte mare.
- Având în vedere cele expuse, Curtea constată că Parlamentul are competenţa de a dezincrimina, că în materie fiscală marja sa de apreciere este largă în adoptarea unor astfel de măsuri şi că dezincriminarea în această materie nu afectează în mod direct şi nemijlocit drepturi sau libertăţi fundamentale ale altor subiecte de drept. Alegerea celor mai potrivite formule pentru a se ajunge la recuperarea prejudiciului adus bugetului de stat este o opţiune necenzurabilă pe motive de constituţionalitate, ea relevând aspecte de oportunitate şi de politică penală. Totodată, Curtea nu are competenţa de a verifica suficienţa sancţiunii civile reglementate sau consistenţa ei valorică [20%, 50% sau 100%] atât timp cât ea se plasează într-o sferă de rezonabilitate, neconvertind însăşi sancţiunea într-un instrument inutil/ anacronic/ lipsit de orice eficienţă practică.
- Prin Decizia nr.224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.427 din 9 iunie 2017, par.34, Curtea a statuat că prevederile art.1 alin.(3) din Constituţie impun legiuitorului obligaţia de a lua măsuri în vederea apărării ordinii şi siguranţei publice, prin adoptarea instrumentelor legale necesare în scopul prevenirii stării de pericol şi a fenomenului infracţional, cu excluderea oricăror reglementări de natură să ducă la încurajarea acestui fenomen. Or, reglementarea unui caz special de nepedepsire şi stabilirea, în mod corespunzător, a unei forme de răspundere civilă, ce constă în repararea prejudiciului şi plata unei despăgubiri distincte raportate la valoarea prejudiciului sunt departe de a consacra o încălcare a statului de drept, fiind mai degrabă o expresie a necesităţii identificării unor forme de răspundere coerente care să prevină şi să reparare integritatea bugetului public. În domeniul financiar, nu întotdeauna represiunea penală este soluţia solomonică, ci îmbinarea diverselor forme de răspundere care să permită adaptarea acţiunii statului la provocările pe care le implică atât prevenirea şi combaterea fenomenului evazionist, cât şi necesitatea recuperării rapide a sumelor cu care bugetul public a fost fraudat”
