Decizia CCR prin care legea de modificare a pensiilor de serviciu ale magistraților a fost declarată neconstituțională a fost prezentată în spațiul public, inclusiv de surse politice, în cheia simplistă „lege bună, omorâtă doar din cauza avizului CSM”. Lectura integrală a motivării arată însă un tablou mult mai nuanțat.
Curtea a respins legea strict pentru un viciu extrinsec (procedura avizării de către CSM), dar, înainte de a se opri în acest punct, judecătorii majoritari au atins la nivel de principiu trei dintre criticile formulate de Înalta Curte de Casație și Justiție în sesizarea sa. Această „atingere” nu echivalează însă cu o validare globală, definitivă a soluțiilor de fond. Curtea nu spune că legea era impecabilă pe conținut și nu transformă avizul CSM în unicul defect al proiectului, ci doar marchează că anumite obiecții punctuale ale ÎCCJ nu pot, în forma în care au fost formulate, fundamenta un verdict de neconstituționalitate.
1. Primul plan pe care CCR îl abordează este cel al procedurii de angajare a răspunderii Guvernului
ÎCCJ a susținut că Executivul a abuzat de art. 114, că lipsește urgența reală, că se ocolește dezbaterea parlamentară și că asumările succesive din aceeași zi amplifică viciul. Curtea, în motivarea majoritară, întoarce acest argument și reține contextul bugetar critic, riscul pierderii fondurilor PNRR, interdicția utilizării ordonanței de urgență pentru diminuarea pensiilor și stabilește că, în aceste condiții, mecanismul angajării răspunderii poate fi folosit ca instrument rapid de legiferare. Concluzia ar fi că, în principiu, apelarea la art. 114 ar fi constituțională. Asta înseamnă că linia de atac a ÎCCJ pe procedura asumării a fost respinsă, dar nu înseamnă că orice recalibrare viitoare a pensiilor devine automat „blindată” constituțional. Curtea validează doar compatibilitatea acestui tip de procedură cu cadrul constituțional în circumstanțele descrise, nu și conținutul fiecărei soluții de detaliu.
2. A doua linie de critică a ÎCCJ privește securitatea juridică și instabilitatea normativă
Se reproșează că o nouă intervenție la mai puțin de doi ani de la reforma precedentă produce insecuritate și contravine statului de drept. Curtea reconstruiește, în schimb, propriul standard și afirmă că securitatea juridică nu interzice reforme succesive, cu condiția să urmărească un scop legitim, să fie coerente și să nu fie arbitrare. În această cheie, CCR notează că obiectivul declarat – apropierea de contributivitate, corectarea inechităților, sustenabilitate – se încadrează, la nivel de principiu, în marja de apreciere a legiuitorului, astfel că nu poate fi reținut, per se, un viciu de neconstituționalitate doar din faptul că legiuitorul revine asupra subiectului într-un interval relativ scurt. Din nou, Curtea nu dă un cec în alb conținutului concret al legii, ci spune doar că argumentul ÎCCJ „este prea mult” în forma sa absolută, nu că orice formulă de tăiere sau recalculare este acceptabilă.
3. A treia direcție în care CCR se intersectează cu sesizarea privește acuzația de discriminare generată de coexistența a trei regimuri juridice de pensionare
ÎCCJ invocase faptul că magistrați aflați în situații similare ajung cu drepturi sensibil diferite în funcție de momentul deschiderii dreptului la pensie. Curtea reia aici doctrina sa constantă, potrivit căreia principiul tempus regit actum permite ca persoane pensionate sub legi diferite să aibă tratamente distincte fără ca acest lucru să echivaleze, în sine, cu o discriminare neconstituțională. Această poziționare înseamnă că argumentul ÎCCJ, formulat generic, nu este acceptat. Nu înseamnă însă că orice diferență, oricât de abruptă sau dezechilibrată, va trece testul de constituționalitate într-o viitoare lege. CCR trasează o linie doctrinară, nu certifică matematic fiecare efect concret al legii anulate.
Critici neanalizate
În schimb, pe un bloc întreg de critici invocate de ÎCCJ, Curtea nu intră deloc. Rămân neanalizate, prin opțiunea explicită a paragrafului 253, acuzațiile privind afectarea efectivă a independenței justiției prin cuantumul redus al pensiilor și noile condiții de vârstă și vechime, susținerea privind caracterul cvasi-confiscator al noii formule de calcul, invocarea retroactivității mascate sau a încălcării deciziilor anterioare ale CCR și a standardelor europene în materie. Toate acestea sunt enumerate în sesizare, dar Curtea spune că nu le mai examinează, pentru că viciul de procedură legat de avizul CSM este suficient pentru a opri legea în ansamblu. Din perspectivă tehnică, asta înseamnă că aceste critici nici nu sunt confirmate, nici nu sunt infirmate, ci rămân deschise, disponibile pentru a fi reluate, eventual, într-un nou control asupra unei alte legi.
Nucleul deciziei – și singurul temei al declarării neconstituționalității – este construit pe extrinsec. Este invalidat modul în care Guvernul a gestionat raportul cu CSM. Curtea transformă atribuția de avizare a CSM într-o veritabilă garanție cu valență constituțională, arată că solicitarea a fost făcută prematur și neregulat, că termenul de 30 de zile nu poate fi comprimat și conchide că Guvernul a împiedicat CSM să își exercite rolul de garant al independenței justiției. Pe acest unic pilon și nu pe cuantumuri, vârste sau formule de calcul este prăbușită întreaga lege. A spune, cum o fac unele voci publice, că „CCR a stabilit că singura problemă a legii era lipsa avizului CSM” este însă o simplificare falsă. Curtea nu a certificat că restul dispozițiilor sunt constituționale, ci doar a constatat că trei critici punctuale din sesizarea ÎCCJ nu justifică ele însele un refuz al legii, iar pentru restul nici nu a deschis analiza, tocmai pentru că a găsit mai întâi un viciu procedural letal.
Orice nouă inițiativă legislativă va trebui să treacă prin filtrul corect al avizului CSM, dar și printr-un eventual control de fond care, de această dată, nu va mai putea fi ocolit în spatele unei singure greșeli procedurale.
Comentează