Dacă e să te iei după definițiile liderilor celor două ”curente”, desprinse din dreapta românească, ”băsismul” este un fel de realpolitik, iar ”macoveismul” e politica principiilor și premiselor etice.
După alegerile prezidențiale din 2014, când dreapta a fost divizată, ca și în 2000, dar, spre deosebire de anul finalei Iliescu-Vadim, a reușit să-și propulseze un reprezentant la Cotroceni, Traian Băsescu a simțit nevoia să se delimiteze de cele patru sute de mii de voturi ale Monicăi Macovei:
”Macovismul e forma prostească a băsismului. E forma teoretică extremistă, cu care nu ai ce să faci.”
Replica fostei ministre a justiției nu s-a lăsat așteptată:
”Macoveismul e băsismul fără Udrea”.
Pentru ”macoveiști”, Elena Udrea era simbolul compromisului fără limite, al relativismului moral și al duplicității. Dar nu este oare asta definiția politicii de pretutindeni? Nu este politica spectacolul i
pocrit al afișării credințelor în valori, îndată abandonate când menținerea puterii o cere? Și cum poți realiza ceva pentru cei care te-au ales, dacă nu ești capabil să menții puterea?
Răzvan Ungureanu a preferat să nu-și negocieze majoritatea, cum se obișnuia, cu parlamentarii, la bucată, în aprilie 2012, și a cedat puterea USL, care a reîntregit salariile bugetarilor, deși cabinetul răsturnat avea pregătite rezervele să ia această măsură. Ziua în care a trecut moțiunea de cenzură împotriva guvernului MRU a fost un monument ridicat principiilor, dar o gravă ofensă adusă pragmatismului. Mai mult decât atât, venirea USL la putere a însemnat costuri suplimentare pentru toți cetățenii, de exemplu, în vara lui 2012, când imaginea României în exterior a avut mult de suferit.
Traian Băsescu a preferat, în 2009, o alianță cu stânga lui Geoană la guvernare, într-o mare coaliție, dar, dacă ar fi făcut o alianță cu liberalii lui Tăriceanu, oare nu ar fi ratat câștigarea unui nou mandat? Cu un PSD în opoziție, cu resurse mediatice nelimitate, Geoană (împreună cu Vântu, Voiculescu, Patriciu, Cătălin Voicu) n-ar fi reușit să gafeze destul cât să piardă cea mai înaltă funcție în stat (chiar și în condițiile date a pierdut la doar câteva zeci de mii de voturi). Și, dacă Traian Băsescu rata al doilea mandat, ar fi continuat parcursul consolidării statului de drept cu Vanghelie și Voicu la butoanele justiției din România?
Este acesta realpolitik-ul ”băsiștilor” pe care ”macoveiștii” nu îl pot tolera? Probabil că da.
Dar cât de pragmatici sunt, cu adevărat, ”băsiștii” în comparație cu fanii Monicăi Macovei? Astăzi, când politicieni din tot spectrul, inclusiv Elena Udrea, iau calea arestului sau cea a condamnărilor definitive, ”băsiștii” sunt nemulțumiți și reclamă abuzuri. Kovesi (altădată eroina ”băsismului”), Coldea, Stanciu, dar și DNA, SRI, ICCJ s-au transformat, pentru ”băsiști”, din cei care-și îndeplinesc misiunea, dincolo de interferențele politice, în pârghiile abuzurilor, nerespectării drepturilor omului și valorilor democratice. A construit Traian Băsescu niște instituții atât de vulnerabile, atât de ușor de întors peste noapte la vechile practici din vremea lui Adrian Năstase?
Admițând că lupta anti-corupție face și victime colaterale, că se întâmplă abuzuri, că se comit excese, când te uiți pe rechizitoriile din ultimii ani și vezi cât de răspândite erau rețelele furtului din bani publici și ce sume uriașe au fost devalizate în toate guvernările din ultimii 15 ani, nu poți să nu te întrebi, în numele aceluiași ”realism politic”, dacă nu cumva bătălia pe care o dau instituțiile cu putregaiul transpartinic merită dusă până la capăt, chiar cu unele costuri pentru democrație și drepturile omului.
Din această perspectivă, ”băsiștii”, atașați de valorile democratice și libertățile fundamentale, par niște copii naivi în raport cu radicalismul ”macoveiștilor”.
Comentează