Premium
În mod surprinzător, ajung la mine comentarii pro- și contra- dărâmării statuilor generalului Lee din Statele Unite. În România abia se tresare dacă vecinii fac revoluție, dar când cad statuile în SUA se pare că este eveniment.
Pentru cei care nu știți, mai multe statui ale generalului Robert E Lee și ale altor figuri sudiste din timpul războiului civil au fost dărâmate de autoritățile locale. Altele au fost vandalizate de persoane private. Incidentele de la Charlotesville au pornit tocmai de la una din aceste statui.
Citiți și: Ce putem învăța de la naziștii americani?
Apărătorii statuilor, în România sau în America sugerează că dărâmarea lor produce un fenomen de tip "pantă alunecoasă". Da, Lee a apărat un stat sclavagist dar și Jefferson sau Washington au deținut sclavi. Ce ne facem, dărâmăm și statuile lor?
Aceeași problemă se pune și cu personalități românești. Renunțăm la Mircea Eliade deoarece în tinerețe a fost simpatizant legionar? Sau la Sadoveanu pentru că a colaborat cu comuniștii? Unde tragem linie?
Și dacă rămânem fără statui?...
Personal, ca și alții din generația mea, nu am o problemă să rămânem fără statui eroice, mi se par un limbaj ușor depășit, ca și semnele puse de masoni pe catedrale. Dar știu că sunt în minoritate.
De aceea cei ce apără statuile lui Lee sau, în România, ale lui Vulcănescu, ridică o întrebare importantă, la care merită răspuns.
Lee este un militar rebel iar Vulcănescu un colaboraționist. În cazul lor poate nu este greu să luăm o decizie. Dar unde tragem linia? Aceasta este întrebarea.
Pentru a răspunde, dați-mi voie să construiesc un caz ipotetic. Știm că Eminescu a scris nu doar poezie și proză ci și publicistică. Publicistica lui a fost de-a dreptul dubioasă. În Istoria Literaturii Române, George Călinescu menționează opoziția lui poetului la construcția de căi ferate. A mers până acolo că a scris că ar fi mai ieftin ca statul să transporte oameni cu căruță decât să aducă trenuri.
Peste publicistica lui Eminescu s-a așternut o milostivă uitare, întreruptă din când în când de vreun naționalist care nu înțelege „pactul”. Statuile și liceele nu comemorează publicistul Eminescu ci poetul Eminescu.
Dar hai să ne imaginăm că un grup de activiști anti-căi-ferate ar începe să arunce trenuri în aer. În căutarea unei legitimități pentru furia lor irațională, acest grup s-ar intitula „Eminescienii” și ar promova întoarcerea la vremuri mai simple, ar fi anti-vaccin, anti-gay, anti-industrie, anti-cipuri. Să presupunem că mișcarea s-ar extinde în toată țara și, vreme de 20 de ani ar avea loc o duzină de atentate, unele cu mai mulți altele cu mai puțini morți și răniți. Intrarea pe peronul trenului ar deveni la fel de complicată ca îmbarcarea într-un avion.
După 20 de ani un grup ușor dubios ar cere contrucția unei statui a lui Eminescu pe peronul Gării de Nord din București. Ați mai fi de acord?
Observați cum Eminescu nu are nici o vină pentru atentatele „Eminescienilor”. A scris și el odată un articol aiurea și asta a fost tot. Dar nu-i așa că vi se strânge inima gândindu-va la mecanicii de locomotivă care ar fi nevoiți să treacă zilnic pe lângă acest simbol al terorii.
Este Ok să agreem să ignorăm unele părți ale istoriei. Nu știu dacă Ok într-o mare schemă morală, dar cel puțin în viața de zi cu zi poate fi eficace. Dar se pare că nu întotdeauna putem fi de acord.
Statuile nu sunt în primul rând istorie ci limbaj. Nu contează doar cine a fost în realitate cel imortalizat. Contează în primul rând ce vor să spună inițiatorii și apărătorii statuilor. Iar când apărătorii unei statui sunt Ku Klux Klan, neonaziștii sau, la noi, legionarii, zilele acelei statui încep să fie numărate.
