Premium
Regele Mihai a murit. Și cu el o pagină a istoriei noastre.
Dar urmașii săi nu par capabili să onoreze proiectul vieții sale. Anume acela de a ține în viață ideea monarhică. Adevărul, trist pentru monarhiști, este că republicile tind să rămână republici. O scurtă căutare pe Internet privind republicile care devin monarhii vă va indica doar referințe la principatele medievale din Italia sau India. Cât a trăit, regele a avut puterea să sugereze că imposibilul rămâne posibil. Urmașii săi, fără să căutăm să le găsim o vină anume, nu sunt dintre aceia care să ne facă să visăm.
Mihai a avut o legitimitate multiplă în ochii publicului. În primul rând, el chiar a fost rege. A fost proclamat în Parlament. A fost uns în Biserică. Ca rege, a fost o personalitate istorică, motiv pentru care îl puteai vedea invitat la ceremonii de comemorare legate de comemorare legate ce cei de-al doilea război mondial. Ca fost-rege, se bucura e privilegiile protocolare cuvenite unui fost șef de stat. Dintre acestea, urmașii săi pot să recupereze doar o relație ușor privilegiată cu statul român.
În al doilea rând, regele a corespuns regulii constituționale de succesiune. Margareta, Custodele Coroanei, corespunde doar Normelor Casei Regale, o instituție recentă și prea puțin interesantă pentru români. Monarhiștii vor vorbi despre anularea legii salice și însuși regele, în Norme, vorbește despre alinierea la principiile UE (deși bărbații mențin o anume precedență). Dar originile Casei Regale de România nu se pierd în negurile tradiției pentru ca șeful casei să le poată moderniza ci sunt de natură modernă, fiind bazate în voința poporului. Alternativa la Margareta, Nicolae de Roumanie Medford Mills, nu are nici măcar legitimitatea voinței regale. Dar este o alternativă și, ca atare, o crăpătură în moștenirea regală. Cu greu poate monarhistul să zică „noi reprezentăm tradiția” când poate fi întrebat imediat „care variantă a tradiției”.
În al treilea rând, regele a avut prestigiu și popularitate. El a făcut cinste României, ceea ce nu se poate spune despre mulți dintre conducători. Iar poporul român a fost recunoscător pentru această cinste. Regele a fost o imagine a lucrurilor bune făcute de mult, atractiv atât pentru modernizatorii care țin minte rolul istoric al monarhiei cât și pentru nostalgicii speriați de lumea nebună a prezentului.
Custodele are ceva prestigiu dar prea puțină popularitate. Margareta este retrasă, decentă, vorbește prost românește și este căsătorită. Soțul, Radu de România, fost de Hohenzollern-Veringen, născut Duda, este probabil principalul agent al acestei impopularități. Nu m-aș grăbi să îi caut însă o vină. Vina aparține Casei Regale și, probabil, regelui însuși, care au confundat ideea (populară) de regalitate cu aceea (cu totul depășită) de aristocrație. Radu a fost pus să ia un nume german și sa joace rolul unui principe născut. De profesie actor, a jucat bine rolul. Cum zice un prieten, a fost rolul vieții sale. Dar piesa nu a fost pe placul publicului. Națiunile democratice nu mai au nevoie de marchizi parfumați ci de cavaleri făcuți în luptă sau de prinți ai inimicilor (precum Grace de Monaco sau Diana).
Nicolae măcar are baza pe care poate construi o popularitate. Este tânăr, de viță bună, educat dar nu excesiv de educat, prezentabil dar nu dubios de frumos, sportiv dar nu chiar performer. Într-o fotografie cu William și Harry ai Marii Britanii nu ar părea să fie nelalocul lui.
În sfârșit, și poate cel mai important, regele și-a riscat viitorul pentru valori în care credea. Casa Regală, restabilită ca instituție de familie după 1989, nu a mai asumat valori cu aceeași asertivitate. Nu vreau să să spun că nu a vorbit de ele. Dar să lupți pentru valori înseamnă să te opui non-valorii. Iar regele, după ce a fost acceptat de către clasa politică, nu prea a mai avut curaj să facă opoziție.
Nimeni nu i-a reproșat asta în mod personal. Cât risc, cât sacrificiu poți, în definitiv, să ceri unui singur om. Dar în urma lui, Casa Regală și linia alternativă a lui Nicolae rămân destul de goale de conținut.
Că a trăit, regele a împrumutat Casei Regale demnitatea sa personală. Ad personam, după cum spun Normele. Poate că demnitatea se moștenește. Dar Casa Regală și Nicolae, orfani de rege, nu au dat încă dovezi.
