Premium
Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat o decizie prin care judecătorii români nu trebuie să respecte deciziile Curții Constituționale, inclusiv cele referitoare la formarea completurilor de 5 judecători, dacă acestea duc la prescrierea unor fapte de corupție.
CONSULTAȚI AICI MINUTA DECIZIEI CJUE
Astfel, pe parcursul a 52 de pagini, CJUE motivează pe larg modalitatea în care a ajuns să pună un „instrument„ valoros în mâna judecătorilor români, respectiv posibilitatea de a nu îndeplini întocmai decizii ale CCR.
STIRIPESURSE va prezenta în detaliu aspecte esențiale din actul judecătorilor europeni între care și motivele efective pentru care aceștia au decis astfel.
Cu toate acestea posibilitatea acordată magistraților este una limitată riguros iar ea poate fi uzată doar dacă sunt îndeplinite cumulativ două cerințe: cauza judecată vizează acte nelegale împotriva Uniunii Europene combinat cu apropierea termenului de prescripție a respectivei cauze Doar în acest context judecătorii români vor putea să nu aplice rigorile unei decizii a CCR.
Citește și: Procurorii cer PEDEPSE URIAȘE, în Dosarul Colectiv: Au ars oameni cât pentru un cimitir întreg!...
Pentru a stabili astfel CJUE enumeră detaliat întrebările și arată îngrijorările magistraților români care au ales corespondența cu instanța europeană pentru a dezlega situațiile nefaste create de deciziile CCR.
„Cu privire la supremația dreptului Uniunii„
„Instanțele de trimitere arată că jurisprudența Curții Constituționale rezultată din deciziile în discuție în litigiile principale, în privința căreia au îndoieli referitoare la compatibilitatea sa cu dreptul Uniunii, are, conform articolului 147 alineatul (4) din Constituția României, caracter obligatoriu și trebuie respectată de instanțele naționale, în caz contrar membrii lor riscând aplicarea unei sancțiuni disciplinare în temeiul articolului 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004. în aceste condiții, ele urmăresc să afle dacă principiul supremației dreptului Uniunii se opune unei asemenea reglementări sau practici naționale și autorizează o instanță națională să lase neaplicată o jurisprudență de această natură, fără ca membrii săi să fie expuși riscului de a face obiectul unei sancțiuni disciplinare.
Citește și: `Băiat deștept` din Energie RUPE TĂCEREA după 10 ani - `O vedeam pe doamna Udrea..
în această privință, trebuie amintit că, în jurisprudența sa constantă referitoare la Tratatul CEE, Curtea a statuat deja că, spre deosebire de tratatele internaționale obișnuite, tratatele comunitare au instituit o nouă ordine juridică proprie, integrată în sistemul juridic al statelor membre în momentul intrării în vigoare a tratatelor și care este obligatorie pentru instanțele lor. Această nouă ordine juridică, în favoarea căreia statele membre și-au limitat drepturile suverane, în domeniile definite de tratate, și ale cărei subiecte sunt nu numai statele membre, ci și resortisanții acestora, este dotată cu instituții proprii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 februarie 1963, van Gend & Loos, 26/62, EU:C: 1963:1, p. 23, și Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa, 6/64, EU:C:1964:66, p. 1158 și 1159).
Astfel, în Hotărârea din 15 iulie 1964, Costa (6/64, EU:C:1964:66, p. 1158-1160), Curtea a stabilit principiul supremației dreptului comunitar, înțeles în sensul că consacră prevalenta acestui drept asupra dreptului statelor membre. în această privință, Curtea a constatat că instituirea prin Tratatul CEE a unei ordini juridice proprii, acceptată de statele membre pe bază de reciprocitate, are drept corolar imposibilitatea statelor menționate de a face să prevaleze, împotriva acestei ordini juridice, o măsură unilaterală ulterioară sau de a opune dreptului născut din Tratatul CEE norme de drept național, indiferent de natura acestora, altfel existând riscul ca acest drept să își piardă caracterul comunitar și ca fundamentul juridic al Comunității înseși să fie pus în discuție. în plus, forța executivă a dreptului comunitar nu poate varia de la un stat membru la altul în fiincție de legile interne ulterioare, altfel existând riscul ca realizarea scopurilor Tratatului CEE să fie pusă în pericol, și nici nu poate da naștere unei discriminări pe motiv de cetățenie sau naționalitate, interzisă de acest tratat.
Citește și: Hackerul luat în COLIMATOR de DIICOT ar DEȚINE ZECI DE BITCOIN urmare faptelor sale...
La punctul 21 din Avizul 1/91 (Acordul SEE -1) din 14 decembrie 1991 (EU:C:1991:490), Curtea a considerat astfel că, deși a fost încheiat sub forma unui acord internațional, Tratatul CEE constituie carta constituțională a unei comunități de drept, iar caracteristicile esențiale ale ordinii juridice comunitare astfel constituite sunt în special supremația acesteia în raport cu dreptul statelor membre și efectul direct al unei întregi serii de dispoziții aplicabile statelor membre și resortisanților lor.
Aceste caracteristici esențiale ale ordinii juridice a Uniunii și importanța respectării care îi este datorată au fost de altfel confirmate de ratificarea, fără rezerve, a tratatelor de modificare a Tratatului CEE și în special a Tratatului de la Lisabona. Astfel, cu ocazia adoptării acestui tratat, Conferința reprezentanților guvernelor statelor membre a ținut să amintească în mod expres, în Declarația nr. 17 cu privire la supremație, anexată la Actul final al Conferinței interguvemamentale care a adoptat Tratatul de la Lisabona (JO 2012, C 326, p. 346), că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, tratatele și legislația adoptată de Uniune pe baza tratatelor au prioritate în raport cu dreptul statelor membre, în condițiile prevăzute de jurisprudența menționată anterior.
Trebuie adăugat că articolul 4 alineatul (2) TUE prevede că Uniunea respectă egalitatea statelor membre în raport cu tratatele. Or, Uniunea nu poate respecta o astfel de egalitate decât dacă statele membre se află, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, în imposibilitatea de a face să prevaleze, împotriva ordinii juridice a Uniunii, o măsură unilaterală, indiferent de natura acesteia.
Citește și: PEDEAPSĂ DURĂ cerută de procurorii DNA în cazul ex-secretarului de stat Mihnea Costoiu
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, Curtea a confirmat în mod constant jurisprudența anterioară referitoare la principiul supremației dreptului Uniunii, principiu care impune tuturor autorităților statelor membre să dea efect deplin diferitor norme ale Uniunii, întrucât dreptul statelor membre nu poate aduce atingere efectului recunoscut acestor diferite norme pe teritoriul statelor menționate [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 244, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Z. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme - Numire), C-487/19, EU:C:2021:798, punctul 156, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 78 și jurisprudența citată].
Astfel, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, invocarea de către un stat membru a unor dispoziții de drept național, fie ele și de natură constituțională, nu poate aduce atingere unității și eficacității dreptului Uniunii. într-adevăr, conform unei jurisprudențe consacrate, efectele asociate principiului supremației dreptului Uniunii se impun tuturor organelor unui stat membru, fără ca, în special, dispozițiile interne, inclusiv de ordin constituțional, să poată împiedica acest lucru [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, punctul 245, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Z. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme - Numire), C-487/19, EU:C:2021:798, punctul 157, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 79 și jurisprudența citată].
în această privință, trebuie amintit mai ales că principiul supremației impune instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței proprii, a dispozițiilor dreptului Uniunii obligația, în cazul în care nu poate să procedeze la o interpretare a reglementării naționale care să fie conformă cu cerințele dreptului Uniunii, să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept în litigiul cu care este sesizată, lăsând neaplicată, dacă este necesar, din oficiu, orice reglementare sau practică națională, chiar și ulterioară, care este contrară unei dispoziții de drept al Uniunii care are efect direct, fără a trebui să solicite sau să aștepte eliminarea prealabilă a acestei reglementări sau practici naționale pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 247 și 248, precum și Hotărârea din 23 novembre 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 80.
Or, în ceea ce privește dispozițiile dreptului Uniunii vizate de prezentele cereri de decizie preliminară, trebuie amintit că din jurisprudența Curții rezultă că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 alineatul (1) TFUE, precum și obiectivele de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928 sunt formulate în termeni clari și preciși și nu sunt însoțite de nicio condiție, astfel încât ele au efect direct (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctele 38 și 39, precum și Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19’și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 249 și 250).
Citește și: Detaliul FIN CARE indică TEAMA ex-secretarului de stat din mega-dosarul `Baza Cutezătorii`...
în acest context, trebuie precizat că, în conformitate cu articolul 19 TUE, revine instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională efectivă pe care acest drept o conferă justițiabililor, Curtea deținând o competență exclusivă pentru interpretarea definitivă a dreptului menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 septembrie 2021, Republica Moldova, C-741/19, EU:C:2021:655, punctul 45). Or, în exercitarea acestei competențe, revine în definitiv Curții sarcina de a preciza întinderea principiului supremației dreptului Uniunii în raport cu dispozițiile relevante ale acestui drept, întinderea menționată neputând depinde nici de interpretarea unor dispoziții ale dreptului național, nici de interpretarea unor dispoziții de drept al Uniunii reținută de o instanță națională, care nu corespund interpretării Curții. în acest sens, procedura trimiterii preliminare prevăzută la articolul 267 TFUE, care constituie cheia de boltă a sistemului jurisdicțional stabilit de tratate, instituie un dialog de la instanță la instanță între Curte și instanțele din statele membre care are drept scop asigurarea unității de interpretare a dreptului Uniunii, permițând astfel asigurarea coerenței acestuia, a efectului său deplin și a autonomiei sale, precum și, în ultimă instanță, a caracterului propriu al dreptului instituit de tratate (Hotărârea din 6 martie 2018, Achmea, C-284/16, EU:C:2018:158, punctul 37 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C-561/19, EU:C:2021:799, punctul 27).
în speță, instanțele de trimitere arată că, în temeiul Constituției României, ele sunt ținute de jurisprudența rezultată din deciziile Curții Constituționale în discuție în litigiile principale și nu pot lăsa neaplicată această jurisprudență - în caz contrar membrii lor fiind expuși riscului unei proceduri sau unor sancțiuni disciplinare -, chiar dacă ar aprecia, în lumina unei hotărâri preliminare a Curții, că jurisprudența menționată este contrară dreptului Uniunii.
în această privință, trebuie amintit că instanța națională este ținută de o decizie pronunțată cu titlu preliminar de Curte, în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii în cauză, în vederea soluționării litigiului principal (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13, EU:C:2016:199, punctul 38 și jurisprudența citată).
Astfel, instanța națională care a exercitat opțiunea sau și-a îndeplinit obligația de a sesiza Curtea cu o cerere de decizie preliminară în temeiul articolului 267 TFUE nu poate fi împiedicată să aplice imediat dreptul Uniunii în conformitate cu decizia sau cu jurisprudența Curții, în caz contrar fiind diminuat efectul util al acestei dispoziții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 1978, Simmenthal, 106/77, EU:C:1978:49, punctul 20, și Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13, EU:C:2016:199, punctul 39). Trebuie adăugat că puterea de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o reglementare sau o practică națională care ar constitui eventual un obstacol în calea eficacității depline a normelor dreptului Uniunii face parte integrantă din atribuțiile de instanță a Uniunii care îi revin instanței naționale însărcinate cu aplicarea, în cadrul competenței sale, a normelor dreptului Uniunii, astfel încât exercitarea acestei puteri constituie o garanție inerentă independenței judecătorilor care decurge din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Lowicz și Prokurator Generalny, C-558/18 și C-563/18, EU:C:2020:234, punctul 59, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 91.
Astfel, ar fi incompatibilă cu cerințele inerente înseși naturii dreptului Uniunii orice reglementare sau practică națională care ar avea ca efect diminuarea eficacității dreptului Uniunii prin faptul de a refuza instanței competente să aplice acest drept prerogativa de a face, chiar în momentul acestei aplicări, tot ceea ce este necesar pentru a înlătura o dispoziție sau o practică națională care ar constitui eventual un obstacol în calea eficacității depline a normelor Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 iunie 2010, Melki și Abdeli, C-188/10 și C-l89/10, EU:C:2010:363, punctul 44 și jurisprudența citată, Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13, EU:C:2016:199, punctul 41, precum și Hotărârea din 4 decembrie 2018, Minister for Justice and Equality și Commissioner of An Garda Siochăna, C-378/17, EU:C:2018:979, punctul 36).
Citește și: Procurorii cer PEDEPSE URIAȘE, în Dosarul Colectiv: Au ars oameni cât pentru un cimitir întreg!...
Or, o reglementare sau o practică națională potrivit căreia deciziile curții constituționale naționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun, în condițiile în care acestea din urmă consideră, în lumina unei hotărâri preliminare a Curții, că jurisprudența rezultată din respectivele decizii constituționale este contrară dreptului Uniunii, este de natură să împiedice aceste instanțe să asigure efectul deplin al cerințelor acestui drept, efect de împiedicare ce poate fi amplificat de faptul că dreptul național califică eventuala nerespectare a jurisprudenței constituționale menționate drept abatere disciplinară.
în acest context, este necesar să se arate că articolul 267 TFUE se opune oricărei reglementări sau practici naționale de natură să împiedice instanțele naționale, după caz, să utilizeze opțiunea sau să se conformeze obligației prevăzute la acest articol 267 de a se adresa Curții cu titlu preliminar [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, PFE, C-689/13, EU:C:2016:199, punctele 32-34 și jurisprudența citată, Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei Disciplinare a Curții Supreme), C-585/18, C-624/18 și C-625/18, EU:C:2019:982, punctul 103, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2021, IS (Nelegalitatea ordonanței de trimitere), C-564/19, EU:C:2021:949, punctul 93]. în plus, potrivit jurisprudenței amintite la punctul 227 din prezenta hotărâre, faptul că judecătorii naționali nu sunt expuși unor proceduri sau unor sancțiuni disciplinare pentru că au exercitat opțiunea de a sesiza Curtea în temeiul articolului 267 TFUE, care ține de competența lor exclusivă, constituie o garanție inerentă independenței lor. De asemenea, în ipoteza în care, ca urmare a răspunsului Curții, un judecător național de drept comun ar ajunge să considere că jurisprudența curții constituționale naționale este contrară dreptului Uniunii, faptul că acest judecător național ar lăsa neaplicată jurisprudența menționată, conform principiului supremației acestui drept, nu poate fi nicidecum de natură să angajeze răspunderea sa disciplinară.
în speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că au fost inițiate proceduri disciplinare în temeiul articolului 99 litera ș) din Legea nr. 303/2004 împotriva anumitor judecători ai instanțelor de trimitere ca urmare a formulării de către aceștia a cererii lor de decizie preliminară. în plus, în cazul în care răspunsul Curții ar determina aceste instanțe să lase neaplicată jurisprudența Curții Constituționale rezultată din deciziile în discuție în litigiile principale, nu pare exclus, având în vedere jurisprudența Curții Constituționale menționată la punctul 58 din prezenta hotărâre, ca judecătorii care compun instanțele menționate să fie expuși riscului de a face obiectul unor sancțiuni disciplinare.
Rezultă că principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că aceasta jurisprudența este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE sau articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928.
Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare adresate în cauzele C-357/19, C-379/19, C-811/19 și C-840/19, precum și la întrebarea unică în cauza C-547/19 că:
articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia deciziile curții constituționale naționale sunt obligatorii pentru instanțele de drept comun, cu condiția ca dreptul național să garanteze independența curții constituționale respective în special față de puterile legislativă și executivă, astfel cum este impusă de aceste dispoziții. In schimb, aceste dispoziții din Tratatul UE și decizia menționată trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale potrivit căreia orice nerespectare a deciziilor curții constituționale naționale de către judecătorii naționali de drept comun este de natură să angajeze răspunderea lor disciplinară;
principiul supremației dreptului Uniunii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și nu pot, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolului 325 alineatul (1) TFUE sau Deciziei 2006/928”, au motivat magistrații europeni răspunsul la întrebarea judecătorilor români.
