Premium
Treptat-treptat, PNL caută sa își re-înnoiască politicienii. USR încearcă să se nască gata înnoit. Demos, proiectul de partid de stânga, încă dezbate dacă să se nască sau nu. În marile orașe se nasc și încearcă șa prospere partide locale. Știu acești nou-veniți să facă un compromis cum-se-cade?
De ce facem compromisuri?
În limba română, și nu numai, "compromis" are o conotație negativă. Este, dealtfel, rudă cu "a te compromite". Dar, dacă înlăturăm atitudinea moralistă, vedem cum compromisul este esențial vieții în societate. Toți facem compromisuri. Facem sex în poziția care îi place (și) iubitei, mergem la bere unde le place (și) prietenilor. Nu muncim (strict) ce ne place ci facem ceva pentru care suntem (și) plătiți.
Compromisurile sunt necesare, în esență, pentru că dorințele omului sunt infinite dar rescursele finite. Nu putem avea tot ce vrem și... asta este.
La fel este și în lumea valorilor. Avem, fiecare tot felul de valori și pur și simplu nu le putem aplica toți pe toate în același timp. Sondaje sugerează că și la nivel individual valorile politice se bat uneori cap în cap (gen să scadă impozitele dar să crească sprijinul statului). Așa că... facem compromisuri.
Compromisuri bune și compromisuri proaste
Un compromis bun este, scuzați clișeul, unul în care ambele părți câștigă. Adică fiecare parte renunță la ceva cu o valoare scăzută (în sistemul de nevoi și valori) și primește ceva cu o valoare mai mare. Capacitatea de a construi asemenea compromisuri este o importantă virtute politică și nicidecum un viciu.
Intransigența, lipsa compromisului sunt importante într-o zonă restrânsă: democrație, drepturile omului, buna guvernare, lupta împotriva corupției. Chiar și aici facem de fapt compromisuri. Nu guvernează partidul cel mai bun și mai anticorupt ci acela capabil să câștige alegerile.
Tocmai intransigenții fac, de fapt cele mai proaste compromisuri. Un politician se vinde pe bucățele. Un politician inteligent tranzacționează mai ales bucățelele de care se poate lipsi. Dar intransigentul, odată ce se vinde, se vinde cu totul
Exemplul clasic este, desigur, Monica Macovei. Ea s-a vândut lui Traian Băsescu, întâi pentru un preț bun (susținerea DNA) dar apoi din ce în ce mai ieftin. La finalul carierei politice românești, doamna Macovei a înființat un partid (M10) care să o ajute să scoată mai multe voturi decât Elena Udrea. A înscris acest partid într-o alianță europeană care includea și partidul religios autoritarist al premierului Turciei și a distrus sistematic democrația internă a partidului. Dintr-un simbol al democrației a devenit un lider de partid autoritar aliat cu partide autoritare.
Să știm să facem compromisuri
Orice tânăr care intră acum în politică trebuie să știe că va face compromisuri. Nu este nici o rușine. Compromisul transparent este de departe preferabil loialității oarbe care îți mănâncă încet-încet din principii.
Tocmai știind că vor urma compromisuri, fiecare poate să își stabilească o limită morală dincolo de care se retrage din joc. Și o strategie inteligentă care să evite depășirea acestei linii.
