Premium
În REVISTA PRESEI de astăzi, stiripesurse.ro vă propune o dezvăluire făcută de cotidianul Adevărul privind modul în care este constituit corpul de diplomați trimiși de România la Bruxelles.
Adevarul:
Reprezentanţa României de la Bruxelles este împânzită cu odraslele politicienilor români. Copii de foşti miniştri, parlamentari, şefi SIE şi magistraţi CCR au ajuns diplomaţi pe baza unui singur criteriu: numele părinţilor. Printre pile s-a strecurat şi fratele Irinei Tănase, iubita lui Liviu Dragnea.
Aflată pentru şase luni la conducerea UE, România livrează la Bruxelles un val consistent de nepotism. Surse din Ministerul Afacerilor Externe au explicat pentru „Adevărul“ că Reprezentanţa României pe lângă UE numără două tipuri de diplomaţi. „Specialiştii, care ţin în spate şefia Consiliului UE, astfel încât să nu ne facem de râs, şi pilele, copii de politicieni, ajunşi la Bruxelles cu ordin de la partid“, explică sursele citate.
Cei din urmă sunt diplomaţii-fantomă. Nu au fost supuşi la niciun test transparent de selecţie, ci au obţinut funcţia doar pe baza unor recomandări de la ministere. Nu au CV-uri publicate pe site-ul ambasadei, nu au poze, nu au conturi de Facebook. Nu ştim data la care au fost trimişi la post. Nu ştim când le expiră mandatul. Singura dovadă care atestă existenţa lor diplomatică: figurează pe lista online de experţi angajaţi la Reprezentanţa României de pe lângă UE.
1. Ramona Niţă face parte din secţia „Transport, Telecomunicaţii, Energie“ a Reprezentanţei. Este fiica fostului ministru PSD al Energiei, Constantin Niţă, condamnat vara trecută la patru ani de închisoare cu executare pentru trafic de influenţă. Niţă a fost eliberat în decembrie, după decizia CCR care a desfiinţat sentinţele date de completurile de cinci judecători de la Curtea Supremă. Procesul său va fi rejudecat.
2. Alexandru Pogea este fiul lui Gheorghe Pogea, fost ministru de Finanţe în Guvernul Boc, ajuns la acea vreme în Executiv cu susţinerea lui Adriean Videanu. Alexandru Pogea este coordonatorul secţiei „Transport, Telecomunicaţii, Energie“ din cadrul Reprezentanţei, deci este şeful Ramonei Niţă. La Bruxelles, fiul unui fost ministru PDL este şeful fiicei unui fost ministru PSD. În 2009, când PSD şi PDL erau împreună la guvernare, Gheorghe Pogea şi Constantin Niţă erau colegi de Guvern. Pogea-tatăl era la Finanţe, iar Niţă-tatăl era la IMM-uri. „Alexandru Pogea e de vreo 8 ani la Reprezentanţă şi nu se dă dus. Oficial, mandatul său ar fi trebuit să expire după patru ani, dar a tot fost prelungit până azi, la propunerea Ministerului Energiei, controlat în continuare de Constantin Niţă“, susţin surse guvernamentale.
3. Mihnea Sarcă e fiul fostului director adjunct al SIE, Vasilică Sarcă, trecut în rezervă anul trecut de preşedintele Klaus Iohannis. Mihnea Sarcă e angajat la Bruxelles în Secţia Afaceri Economice şi Financiare, unde se ocupă de dosare ce ţin de sectorul bancar şi piaţa de capital. Potrivit surselor citate, Mihnea Sarcă a fost propus la post de Banca Naţională, instituţie condusă de Mugur Isărescu.(Mai multe detalii AICI)
contributors.ro:
Nici nu se putea imagina un moment mai încărcat de semnificaţii, de simbolism, de contradicţii şi paradoxuri decât semnarea Tratatului de la Aachen, care sugerează începutul procesului de „refondare” a Uniunii Europene. Un lider experimentat şi moderat, trecut prin multe, aflat spre apusul carierei politice, semnează alături de un lider tânăr şi avântat, care visează să refondeze Uniunea Europeană. Dar cine „girează” această emoţionantă punere în scenă a relansării Proiectului European? Ei bine, Preşedinţia semestrială deţinută de o ţară aflată pe buza prăpastiei, din punct de vedere politic, economic şi moral…
Despre textul de 16 pagini al Tratatului nu se pot spune multe lucruri ieşite din comun, ci trebuie reţinut că este un document cu caracter deopotrivă politic şi tehnic, cu apel la principii nobile dar şi cu multe pasaje neutre, cu o serie de generalităţi (altminteri inevitabile în asemenea ocazii), în fine, un cadru care îşi propune să arate că Franţa şi Germania sunt hotărâte să acţioneze în comun, să îşi integreze şi mai mult intenţiile, resursele şi politicile, să pună bazele unei abordări din ce în ce mai strânse în procesul de integrare europeană. Sunt şi câteva lucruri noi, iar mie mi se pare că introducerea cooperării (integrării) în domeniul militar şi de securitate este unul dintre cuvintele-cheie ale Tratatului, care anunţă că agenda europeană viitoare va conţine pentru multă vreme de acum încolo chestiunea Uniunii Apărării, ceea ce îmi confirmă temeri mai vechi legate de o posibilă detaşare franco-germană de SUA şi de riscul intrării NATO într-un con de umbră, din care nu ştim dacă Alianţa Nord-Atlantică va mai ieşi vreodată în forma în care s-a consacrat în timpul Războiului Rece. Despre Uniunea Apărării, pe care Tratatul de la Aachen pare să o antameze (chiar mai angajant decât o făcuse mecanismul PESCO, prevăzut în Tratatul de la Lisabona) am mai vorbit şi vom mai avea cu siguranţă ocazia să vorbim. Acesta de astăzi este doar un tratat bilateral, dar în jurul căruia se vor aşeza, strat peste strat, principiile după care se va ghida nucleul UE 2.0. O Uniune mai mică dar mai profund integrată, formată din ţări compatibile politic, economic şi cultural. Adică o reoccidentalizare a Uniunii Europene.
În 2017, spuneam într-un articol că statele vest-europene vor ajunge la un moment dat să semneze un nou Tratat, care va pune bazele noii Uniuni Europene, o Uniune din care statele periferice îndărătnice (sau incapabile) şi guvernările „suveraniste” sfidătoare nu vor mai face parte. Iată-l.
Oportunitatea, contextul politic şi mesajul strategic din subtextul Tratatului de la Aachen sunt, cred, mai importante decât „valoarea adăugată” în sine a documentului, care nu este impresionantă. În esenţă, Merkel şi Macron transmit că sunt pregătiţi să lupte. Să păstreze şi să întărească ideea Uniunii Europene, chiar dacă asta va însemna să o transforme din temelii, înfruntând toţi inamicii acesteia (interni şi externi) şi toate provocările care au apărut în ultimul timp. (Mai multe detalii AICI)
RFI:
Israelul continuă să atace în Siria obiective iraniene, iar observatorii constată o modificare a strategiei israeliene în acest sens. Raiduri aeriene israeliene de o rară intensitate au fost efectuate în noaptea de duminică spre luni, iar armata israeliană a anunţat imediat lista de obiective vizate, ceea ce constituie, afirmă unii experţi, o noutate.
Cotidianul Le Figaro consideră că Israelul îşi asumă în prezent fără rezerve implicarea în conflictul sirian pentru a semnala atît marilor puteri cît şi întregii comunităţi internaţionale că nu va accepta o instalare durabilă a iranienilor în Siria, la graniţa cu Israelul. Cum pe 9 aprilie în Israel au loc alegeri legislative, actualul prim ministru Benjamin Netaniahu se poziţionează ca un “veritabil şef militar”. Va cîştiga el însă voturile care îi sunt necesare cu această strategie, jucînd pe cartea intransigenţei faţă de Iran?
Unii comentatori francezi consideră că Benjamin Netaniahu s-a simţit trădat de preşedintele american Donald Trump cînd acesta a anunţat retragerea soldaţilor americani din Siria. Dar mai ales o frază transmisă de Donald Trump pe Twitter pare să fi provocat iritarea lui Netanahu. “Iranienii pot să facă ce vor” - aşa sună declaraţia liderului de la Casa Albă, care nu mai vede în Siria, devenită o zonă de “nisip mort”, nici un interes strategic pentru americani.
In regiune, însă, toată lumea pregăteşte perioada post-război, iar Iranul, care împreună cu Rusia a salvat regimul de la Damasc, încearcă să culeagă şi profituri în urma “investiţiei”. (Mai multe detalii AICI)
