Cristoiu descifrează ce s-a urmărit prin întâlnirea secretă Iohannis-Tăriceanu

Evenimentul Zilei:

Ca președinte al României, Klaus Iohannis ar fi trebuit să recunoască Victoria PSD și să dea semn că, împăcat cu ideea coabitării, va desemna premierul din partea cîștigătorilor.

În locul acestui comportament normal nu numai pentru un Președinte de Republică, dar și pentru un Președinte de colhoz, Klaus Iohannis s-a dedat la o serie de gesturi descumpănitoare: De la negustoriile propuse lui Călin Popescu Tăriceanu pentru ca ALDE să trădeze PSD, pînă la pilotarea Ralucăi Turcan ca să conteste mandatul de parlamentar al lui Liviu Dragnea. Nu cred că cineva de pe pămîntul ăsta ar dibui vreo Logică minimă a gesturilor și vorbelor prezidențiale de după alegeri. E drept, nici înainte de alegeri nu s-a putut găsi o minimă Logică prestației lui Klaus Iohannis. Ce logică minimă să găsești în saltul năucitor de la tăcutul de tip Bolovan la trăncănitorul de tip Limbariță?

Ce logică minimă poți găsi în privatizarea Zilei Naționale în folosul proprietarului Klaus Iohannis, în apărarea parțial plagiatoarei Codruța Kovesi, în anunțul c-ai stabilit cu de la tine putere criterii personale de desemnare a premierului?

Cel mai ilogic gest rămîne gestul de a se întîlni cu Călin Popescu Tăriceanu pentru a discuta posibilitatea ca ALDE să trădeze PSD. De fapt, nu gestul de a se întîlni, ci gestul de face publicitate întîlnirii. S-au făcut fel de fel de speculații în legătură cu darea în vileag a întîlnirii de către Călin Popescu Tăriceanu. S-a vorbit chiar de un soi de tras clapa din partea lui Călin Popescu Tăriceanu, care, vezi Doamne! ar fi publicitat întîlnirea fără ca președintele să fi fost de acord cu asta (...)

E greu de imaginat că întîlnirea ar fi fost publicitată fără acordul lui Klaus Iohanns, ba chiar fără voința ambelor părți de a se întîlni pentru a se ști că s-au întîlnit. Ce s-a urmărit atît din partea lui Klaus Iohannis, cît și din partea lui Călin Popescu Tăriceanu?

Singurul răspuns posibil ar fi acesta: Șantajarea lui Liviu Dragnea astfel încît ALDE să obțină o ciozvîrtă din putere mult mai mare decît i-ar fi dat dreptul procentajul de 6% obținut la alegerile parlamentare. Că liderul ALDE avea nevoie de o ciovîrtă mai mare e lesne de înțeles. Dar dece ar fi avut nevoie Klaus Iohanni? De fapt nu Klaus Iohannis a avut nevoie de ciozvîrtă mai mare pentru ALDE, ci Sistemul în numele căruia a acționat Rața Mecanică. Înainte de a trece la culisele Războiului adevărat care s-a dus în aceste zile, ale Războiului secret, evident, să precizăm că de nimic nu se teme mai tare Sistemul instituțiilor de forță din România decît de un Guvern alcătuit dintr-un singur partid. Orice Guvern de Coaliție, chiar și de Coaliție electorală, precum USL, e pentru Sistem terenul prielnic manevrelor oculte. Rezultatele alegerilor schițau perspectiva unei Puteri în care ALDE juca rolul Partidului lui Guță Tătărăscu în Guvernul Dr. Pentru Groza de după alegerile din 19 noiembrie 1946. Pentru a putea ține în șah PSD-ul era nevoie de o prezență importantă a ALDE în structurile Puterii.

Altfel spus, era nevoie ca de la Căluț Troian, ALDE să ajungă ditamai Calul Troian. Și acest lucru s-a petrecut după comedia așa zisului Guvern de Dreapta din care ar fi urmat să facă parte și ALDE, comedie întărită de publicitarea întîlnirii între Klaus Iohannis și Călin Popescu Tăriceanu.

ALDE a obținut o parte suficientă de mare în structura noii puteri încît orice tentativă a PSD de a nu colabora cu Sistemul să fie imediat urmată de amenințarea ALDE cu plecarea din Guvern. Ne dăm seama astfel că toate gesturile și vorbele lui Klaus Iohannis de după anunțarea rezultatelor au o logică. O logică pe care o vom descoperi, amintindu- ne că în seara zilei de 12 decembrie 2012, deși USL avea, prin scrutinul din 9 decembrie 2012, o majoritate parlamentară zdrobitoare ( obținuse peste 60%), Victor Ponta a semnat cu Traian Băsescu un aiuritor Acord de Colaborare Instituțională.

(autor: Ion Cristoiu)

Ziarul Financiar:

La cumpăna dintre două guvernări, România trebuie să răspundă la o chestiune vitală, transformatoare, după 27 de ani de la Revoluţie: poate fi ghidată dezvoltarea ţării către anumite sectoare şi / sau regiuni?

De răspunsul la această întrebare, lăsând la o parte orice ideologie, depinde parcursul ţării în următorul deceniu.

Niciunul din planurile celor care s-au bătut pentru voturi nu conţine vreo trimitere la această idee, de altfel prea puţin amintită şi printre economiştii români. Mulţi afirmă chiar că însăşi întrebarea este deplasată şI că resursele se vor duce singure acolo unde vor găsi cea mai bună întrebuinţare, după cum spune teoria.

Dacă ar fi aşa, nu ar mai exista guverne şi ministere ale economiei şi comerţului. Există în toată lumea politici comerciale, de dezvoltare, de atragere a investiţiilor, de coordonare între investitori şi sistemul de educaţie, spre exemplu.

Problema este însă că pentru a avea politici de dezvoltare trebuie întâi să ştii despre ce este vorba, cine şi ce face în economia ta, şi apoi să identifici pârghiile: ajutoare de stat, ajutoare pentru IMM-uri, facilităţi pentru diverse tipuri de investiţii, infrastructură pusă la dispoziţie pentru parcuri industriale, căi de acces, universităţi şi centre de cercetare.

A avut vreun cuvânt de spus spre exemplu Ministerul Agriculturii (care ar trebui să se cheme de fapt al Industriei Agroalimentare) la vreuna din tranzacţiile succesive prin care francezii de la Lactalis au preluat LaDorna, Albalact şi astăzi Covalact? Nu să aibă vreun veto, dar măcar să aibă un rol de consultant, să fie informat.  Obişnuiţi cu intervenţionismul francez, îşi râd în barbă francezii de la Lactalis când văd ce ţară a nimănui este România din punctul de de vedere al politicilor de dezvoltare.

Cele mai importante ministere sunt azi Ministerul de Interne şi Mi­nis­­terul de Finanţe, dar dezvoltarea nu se fa­­ce cu jandarmii şi nici cu Antifra­uda.

Nu ai ce păzi sau amenda dacă nu ai întreprinderi, dacă nu ai activitate industrială şi servicii.