Atentantele teroriste de la Paris redeschid discuția despre refugiații din Siria și Orientul Mijlociu. La doar opt luni de la alt sângeros atac, în redacția Charlie Hebdo, și doar o săptămână de la incendiul devastator din Colectiv, soldat cu zeci de decese și peste o sută de răniți, românii se uită perplecși la ceea ce unii numesc ”Oroarea din 13 noiembrie” sau ”Acest 9/11 al Franței”.
ISIS a revendicat atentatul la puțin timp după consumarea lui, Franța e pe picior de război. Atentatul pare a fi fost organizat în șase puncte diferite din Paris, ceea ce arată un înalt grad de sofisticare a celulei activate, dar și un mare semn de întrebare asupra capacității serviciilor franceze de a preveni tragedia. După căderea turnurilor gemene la New York, tot printr-un atac bine pus la punct, e greu să găsești justificări în lumea intelligence pentru eșecul de a depista comploturi similare. Nici Charlie Hebdo n-a fost chiar o supriză, având în vedere că redacția era ”păzită”, iar amenințările la adresa caricaturiștilor curgeau cu mult timp înainte. Statele au cerut din partea cetățenilor mai multă putere de supraveghere și a devenit din ce înce mai invaziv în viața privată a acestora, în numele luptei contra terorismului. O mulțime de reguli s-au schimbat sau s-au întărit după catastrofa din Statele Unite din 2001.
Focarul, însă, n-a putut fi stins. Puternica Al-Qaida a fost înlocuită relativ rapid de amenințătorul ISIS, noua organizație teroristă care-și face de cap în Orientul Mijlociu, în special în zone de conflict, acolo unde statele au eșuat și unde Marile Puteri par a juca un soi de ”șotron politic” pentru a-și securiza interesele economice sau pozițiile militare strategice. Complicata situație din regiune rămâne însă o cauză pentru două fenomene aparent dificil de stopat fără a interveni direct la sursă: roiuri de refugiați spre țărmurile europene și atentate teroriste. Singura legătura pe care oamenii raționali o pot face între cele două este că au o cauză comună: ISIS și instabilitatea din Orientul Mijlociu. Nu există însă voință politică pentru a acționa asupra cauzei, pentru că Marile Puteri au interese politice divergente în regiune. Federația Rusă îl apără pe Assad, SUA vor să-l dea jos, iar alte state din zona arabă sunt sponsori mascați ai grupărilor teroriste angajate și ele în zona de conflict.
Din această cacofonie și din incapacitatea de punere în comun a resurselor împotriva inamicului comun (terorismul) rezultă, după cum se vede, un grad mare de insecuritate chiar pentru cetățenii statelor ezitante să facă front comun împotriva răului suprem. Câtă vreme vom avea instabilitate în Orientul Mijlociu, civilii nu vor putea fi împiedicați să se refugieze în zone mai sigure și nici atentatele teroriste, bine organizate, nu vor putea fi prevenite.
Ecuația pare relativ simplă și doar ieșirea liderilor politici din zona de confort poate grăbi rezolvarea ei.
La București, există riscul să jucăm iarăși în cheie minoră și să nu pricepem foarte bine momentul. E drept că în România n-a existat niciun atentat terorist, dar nimic nu ne ferește de o asemenea situație. Putem să ne insularizăm, ca de obicei, și, în fața acestor provocări pentru lumea civilizată, să spunem că noi nu vrem să fim solidari nici în criza refugiaților, nici în războiul contra terorismului. Că noi suntem o populație pașnică, de mii de ani stabilită pe aceste pământuri și nu vrem să ne amestecăm cu problemele pe care alții le-au provocat pe planetă. Băgăm capul în nisip, ne refugiem în codrii pe care-i avem ca frați și așteptăm să se termine tărăboiul. Surpriza va fi că o să așteptăm mult și bine și, dacă mulți alții vor face ca noi, când ne vom pierde răbdarea și vom ieși din pădure, protectoarea noastră față de invaziile iminente, vom constata că lumea nu e nici mai bună decât înainte, ba chiar mai puțin solidară.
Pentru organizațiile teroriste, inacțiunea liderilor politici și divizarea lumii civilizate între cei care vor să contribuie și cei care nu se simt parte a problemei, deci refuză orice soluție, este aur curat. Este, de fapt, obiectivul final. Nu Marele Califat, nu Statul Islamic, ci instaurarea fricii și a lipsei de solidaritate. Abandonarea stilului de viață occidental nu este compromisul cu lumea musulmană, ci compromisul cu teroarea și frica.
România, chiar dacă pare un stat mic și lipsit de influență pe marea scenă internațională, are suficiente resurse pentru a contribui la o soluție comună la criza din Orientul Mijlociu care a născut, iată, acest monstru cu mii de capete, numit ISIS. Am dovedit asta în Irak și Afghanistan. Aprecierile aliaților noștri pentru contribuția pe care am adus-o nu au fost de complezență. Avem resurse de intelligence și diplomație mult superioare altor state în Orientul Mijlociu. Avem capacitatea să trimitem contigente de militari bine instruiți în regiune, în diverse misiuni, alături de țări cu bugete uriașe pentru cheltuieli militare și cu tehnologie de luptă de ultimă generație.
ISIS e departe de a fi o entitate invincibilă. Doar lipsa fermității și divergența intereselor politice o fac să pară astfel. Unii vor spune, pe bună dreptate, că ISIS va fi învinsă și, precum Al-Qaida, va renaște din propria-i cenușă sub alte chipuri și denumiri. E foarte adevărat. Dar asta arată că, dincolo de pericolul terorismului, există cauze mult mai profunde pentru tulburările din regiune: relația dintre lumea arabă și lumea occidentală, fals prezentată de multe ori ca un antagonism între Creștinism și Islam.
Cine are capacitatea să treacă de ideologiile care la un moment dat justifică acțiuni barbare, vede că adevăratele rădăcini sunt economice și demografice. Orientul Mijlociu a fost mult prea mult văzut de Occidentali ca un bazin al resurselor naturale inepuizabile, care determină mișcări pe marile burse și provoacă șocuri economice. Occientul e văzut în țările arabe, de prea multă vreme, ca exploatatorul civilizator, care, în final, mai mult îți ia decât îți dă, dar și ca Pământul Făgăduinței.
Globalizarea e un proces cu multe suișuri și coborâșuri, dar, în mod cert, cu mutații violente dinspre ”centru” spre ”periferie” și invers (capitalul circulă spre periferie, forța de muncă spre centru). Marile dezechilibre ale noului mileniu sunt de ordin economic și demografic. Conflictele militare sau organizațiile teroriste sunt doar simptome ale acestor dezechilibre. Redistribuirea precară a prosperității, dar și a resursei umane, duce inevitabil la asemenea clash-uri între civilizații.
Poate într-o sută de ani Orientul Mijlociu va fi pacificat, poate că Islamul și Creștinismul nu vor mai fi văzute de nimeni într-un permanent conflict. Dar sunt și alte zone care au aceleași caracteristici ca ale Orientului Mijlociu - populație în creștere, pe de o parte, sărăcie și polarizare socială, pe de altă parte. O ideologie a periferiei se va găsi și pentru aceste state (că sunt din Africa, din America Latină sau din marginile Asiei), poate nu se va ancora în Coran, la fel de bine poate fi ancorată în alte texte sfinte, inclusiv Biblia.
Nu, nu religiile sunt vinovate pentru aceste atrocități ale lumii moderne, ci tranziția, uneori prea rapidă, dar inevitabilă, către o planetă interconectată în toate colțurile ei. Greu să-i mai povestești irakianului despre binefacerile pământului natal, când acolo domnește sărăcia, iar la câteva mii de kilometri lumea se bucură o viață prosperă, iar asta, azi, se vede instantaneu pe rețele de socializare sau prin orice alte mijloace audio-vizuale. Greu să-i spui sirianului că ”tătucul” Assad e tot ce contează în viața lui, când el are acces la imagini și informație despre lumea liberă și îndestulată. Și mai greu e să-i spui occidentalului că inegalitatea flagrantă între el, cel care risipește vesel în era consumerismului și copiii din Africa, ce se zbat între boli și moarte, între sete și foame, e lăsată de la Dumnezeu.
Pentru români ar fi derizoriu să înțeleagă atentatele de la Paris ca pe un efect al generozității Europei în fața valurilor succesive de imigranți. Ele nu pot fi oprite nici cu garduri, nici cu arme. E o viziune simplistă, provincială, care în loc să ne aducă mai mult spre centru, ne îndepărtează și mai mult la periferie.
În plus, cum ultimele evenimente au dovedit, cu vârf și îndesat, teroristul nr. 1 în România are un nume și este un vechi refugiat. S-a refugiat prin anii 1700-1800 din cartierul Fanar și a primit numeroase nume de atunci încoace: Peșcheș, Bacșiș, Șpagă, Dreptu', Corupție. Noi cu el avem de-a face de sute de ani și încă nu l-am răpus. Ar fi ridicol să ne luptăm acum, în fața televizorului, cu inamici imaginari, cum ar fi refugiații din Siria, care, să nu uităm, nu au fost decât vreo doi, până acum, și prima reacție, când au nimerit din greșeală în România, a fost să plângă.
Comentează