Nu în ordinea cronologică, prima păcăleală a fost în timpul crizei refugiaților. Ezitant să ia o poziție, șeful statului a lăsat să se răspândească prea mult panica ”invaziei străinilor”, a ”teroriștilor” și câte și mai câte povești născute din frici colective. A intervenit târziu și a prezentat un număr limită, contrazis foarte repede de surse din presa internațională. Nu erau 1700, erau 4400. A vorbit de cote voluntare, ceea ce era un concept absurd din punct de vedere al solidarității europene.
Traian Băsescu a simțit valul și a ieșit la vânătoare de voturi. Firesc, în asemenea situație, a început să alimenteze temerile românilor și să ceară deschis, cu experiența unui fost șef de stat, ”cotă zero” de refugiați pentru România. Cu alte cuvinte, i-a fixat lui Iohannis ștacheta foarte sus. Inabil, noul președinte a încercat să o sară și nu numai că și-a frânt gâtul, dar a pus și România într-o situație delicată la Consiliul J.A.I., într-un pluton deloc onorabil de țări estice, prin votul negativ. Bineînțeles că majoritatea a decis, iar România n-a avut nimic de câștigat la sfârșitul zilei, dimpotrivă, a stârnit uimirea și dezaprobarea țărilor vestice.
Iohannis a căzut în această capcană de teamă să nu piardă puncte pe plan intern, dar și ca să-l împiedice pe Traian Băsescu să călărească valul majoritar. Un pur calcul de politică internă a dus la un dezastru de imagine pentru România - o poziție intransigentă, fără niciun fel de câștig pe termen scurt sau mediu.
A doua păcăleală a fost undeva la începutul anului, când Traian Băsescu s-a arătat ”mirat” că Iohannis, deja președinte plin, n-a schimbat majoritatea parlamentară, amintind de episodul 2004 când, cu ajutorul ”soluției imorale”, a reușit să-și instaleze un guvern prietenos sau de evenimentele din 2009, când, cu ajutorul ”grupului Oprea” din PSD, a reușit să reinstaleze guvernul Boc.
Ușor de zis, greu de făcut, mai ales că situațiile nu sunt deloc comparabile.
În 2004, prezidențialele și parlamentarele s-au ținut în același timp. Abia se formaseră grupurile parlamentare și Traian Băsescu a câștigat al doilea tur. Amenințând cu anticipatele (atunci se putea pentru că expirase mandatul guvernului anterior), luând partidele ca din oală, l-a împins pe Voiculescu, dornic să ajungă la guvernare, să muște momeala.
În 2009, Traian Băsescu era deja președinte de cinci ani: avea experiență, pârghii, influență politică. ”Grupul Oprea”, care să întregească majoritatea, nu s-a format în ultima clipă, el deja lucra de multă vreme pe scenariul că Băsescu îl bate pe Geoană, așa că președintelui de atunci nu i-a fost greu să pună guvernul.
Iohannis a venit pentru prima oară șef al statului, a găsit majoritatea deja formată, cu un premier instalat de doi ani de zile.
Pentru că s-au creat așteptări în rândul PNL și pentru că Iohannis ținea cu tot dinandinsul să nu fie mai prejos decât predecesorul său, au început manevrele de schimbare a majorității.
Primul lucru pe care trebuia să-l știe Iohannis este că manevrele de acest tip nu se fac la vedere, dimpotrivă, trebuie bine securizate de ochii publicului. Dacă s-ar fi știut că ”grupul Oprea” urmează să se alăture PDL în cazul unei victorii a lui Traian Băsescu, probabil nu doar că nu se mai forma majoritatea, dar nici Traian Băsescu nu ar fi câștigat alegerile. Dacă s-ar fi știut că Voiculescu și Băsescu negociază o majoritate în jurul Alianței D.A. probabil că PSD putea să zădărnicească planul în 2004.
Din păcate pentru Iohannis, toate discuțiile de culise și negocierile erau un fel de secretul lui Polichinelle în presa din România. Se știa de negocierile cu Oprea, de negocierile cu Dragnea, se știa cam tot ce se pregătește la Cotroceni sau în sediul PNL. Nu-i de mirare că toți actorii interesați au avut larg spațiu de joc să împiedice punerea în aplicare a planurilor.
În al doilea rând, cineva trebuia să-i spună lui Iohannis că cel mai bun moment pentru intrarea la guvernare era cu puțin înainte de localele din iunie 2016, după modelul USL. În felul ăsta, prinzi ambele runde de alegeri încă pe valul de entuziasm al schimbării, guvernul nu se erodează, Opoziția intră în vrie, jocul e controlat cu ușurință.
Planul de a schimba majoritatea în 2015 e lipsit de orice fel de judecată strategică.
Așadar, înțelept era ca Iohannis să nu muște momeala lui Băsescu (”schimbă-l repede pe Ponta”) și să lucreze în deplină discreție la schimbarea majorității pentru primăvara lui 2016. Șarpele cu clopoței nu prinde șoareci și răbdarea n-a omorât pe nimeni.
Dar disperarea a fost atât de mare să se facă totul cât mai repede, dintr-un sentiment indus al urgenței, încât s-a ajuns până acolo să i se ofere unui partid nelegitimat prin vot, UNPR, funcția de premier, doar să fie dat jos Ponta. Iarăși, un scenariu despre care jurnaliștii vorbeau chiar înainte ca operațiunea să fie pusă în practică.
După toate aceste erori, nimeni nu mai știe ce se întâmplă pe scena politică. Cine e la Putere și cine în Opoziție? PNL a început să-l gâdile pe Dragnea și să tragă rafale asupra lui Ponta. Apoi, liberalii l-au periat pe Oprea în public în pregătirea unui cabinet cu premier de la UNPR. Asta în condițiile în care și Dragnea și Oprea erau la Putere, iar PNL în Opoziție.
Astăzi, Oprea, Ponta și Dragnea sunt în aceeași barcă (poate lui Dragnea îi atârnă un picior în afară, dar cam atât), iar PNL și Iohannis se uită de pe țărm și nu mai pot decât să spere că un pește mare, eventual o balenă biblică, va lua barca în spinare și o va răsturna în adâncuri.
Comentează