Premium
Judecătorii Curții Constituționale au admis parțial legea prin care li se oferea superimunitate în fața anchetelor penale. Deși Parlamentul i-a vrut pe judecătorii CCR cu imunitate față de anchetele penale, judecătorii CCR au decis, cu majoritate de voturi, că prin astfel de prevederi se creează un drept în plus față de alți magistrați și au respins ca neconstituționale prevederile legii.
Citește și: Curtea Constituțională a DECIS: se admite parțial SUPERIMUNITATEA pentru judecătorii CCR
În ziua de 20 martie 2018, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art.146 lit.a) teza întâi din Constituție, al art.11 alin.(1) lit.A.a) şi al art.15 din Legea nr.47/1992 privind organizarea şi funcționarea Curții Constituţionale, s-a pronunţat, în cadrul controlului anterior promulgării, asupra sesizării de neconstituționalitate a dispoziţiilor articolului unic pct.1 şi 2 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţie formulată de un număr de 38 de senatori aparţinând grupurilor parlamentare al Partidului Naţional Liberal şi Uniunii Salvaţi România.
În urma deliberărilor, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cuprinse în articolul unic pct.1, privind modificarea art.66 alin.(1) din Legea nr.47/1992, referitoare la sintagmele ”urmărirea penală” și ”la cererea ministrului justiţiei” sunt neconstituționale.
De asemenea, cu majoritate de voturi, Curtea Constituţională a admis obiecția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile Legii pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale cuprinse în articolul unic pct.2, privind modificarea art.68 alin.(3) din Legea nr.47/1992 sunt neconstituționale.
Pornind de la premisa că legiuitorul dispune de marja proprie de apreciere în legătură cu instituirea regimului legal al imunităților, Curtea a analizat în ce măsură imunitatea creată, prin sfera sa de întindere, nu constituie un privilegiu pentru categoria funcției publice pentru care este adoptată. Întrucât egalitatea în fața legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite, aplicarea unui tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice rațional, în respectul principiului egalității cetățenilor în fața legii și a autorităților publice.
Or, în situația de față, opțiunea legiuitorului pentru lărgirea sferei de incidență a inviolabilității judecătorului constituțional cu privire la măsura procesuală a începerii urmăririi penale apare ca un demers fără o justificare rațională, obiectivă și rezonabilă, și care dă naștere unui privilegiu. Statutul constituțional al acestei funcții publice și independența judecătorului Curții Constituționale nu pot fi invocate drept criterii obiective și rezonabile care să justifice crearea unui regim juridic privilegiat al acestei magistraturi, sub aspectul imunității, ci, dimpotrivă, rangul și locul constituțional al acesteia obligă la justa și echitabila aplicare a formelor de protecție a mandatului constituțional.
Prin urmare, Curtea a reținut că sintagma ”urmărire penală” din cuprinsul dispozițiilor aricolului unic pct.1 din Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale încalcă prevederile art.16 alin.(1) și art.124 alin.(1) și (2) din Constituţie.
Din perspectiva procedurii prevăzute de lege pentru încuviințarea măsurilor care fac obiectul inviolabilității, dispozițiile art.61 alin.(1) din Legea nr.47/1992, în forma modificată prin legea supusă controlului de constituționalitate, prevăd că titularul cererii de încuviințare a măsurilor procesual penale este ministrul justiției, la sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea a constatat că introducerea unei terțe autorități în procedura de ridicare a imunității, parte componentă a puterii executive, care nu are nicio competență cu privire la aspectele de natură procesual penală cercetate și sesizate, contravine nu numai prerogativelor constituționale ale Ministerului
Public și, implicit, principiului separației puterilor în stat, ci și, prin consecințele pe care dreptul de veto pe care ministrul justiției îl poate exercita potrivit legii, deturnează însăși instituția imunității. Astfel, scopul creării unei protecții speciale a unor funcții publice este acela de a împiedica eventualele presiuni sau abuzuri ce s-ar comite împotriva persoanei care ocupă funcția publică, iar nu de a împiedica cercetarea penală, desfășurată cu respectarea prevederilor legale. Prin urmare, norma care prevede că ministrul justiției este titularul cererii de încuviințare a măsurilor procesual penale care vizează un judecător al Curții Constituționale contravine prevederilor art.1 alin.(4), art.124 alin.(1) și (2), art.131 alin.(1) și (3) și art.145 din Constituție.
În fine, Curtea a reținut că dispozițiile legale criticate, care reglementează posibilitatea înnoirii în funcție, cu un mandat de 9 ani, a judecătorului care a deținut deja un mandat corespunzător restului de mandat al unui alt judecător, constituie o încălcare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art.142 alin.(2) referitoare la interdicţia înnoirii mandatului şi în art.1 alin.(5) din Constituţie, potrivit cărora ”În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. Trimiterea pe care norma constituțională a art.142 alin.(5) o face la Legea nr.47/1992, folosind sintagma ”în condiţiile prevăzute de legea organică a Curţii”, vizează exclusiv reglementarea procedurii pe care autoritățile implicate în procesul de înnoire a Curții au obligația să o urmeze [cuprinse, în prezent, în art.68 alin.(1) și (2) din lege] și nicidecum eludarea interdicției prevăzute de art.142 alin.(2) teza a treia din Constituție cu privire la prelungirea sau înnoirea mandatului unui judecător constituțional.
Cu privire la celelalte critici privind Legea pentru modificarea și completarea Legii nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, Curtea, în urma analizei efectuate, a decis respingerea lor, ca neîntemeiate.
În fundamentarea soluțiilor pronunțate, Curtea a luat în considerare și recomandările Comisiei Europene pentru Democrație prin Drept ("Comisia de la Veneția") din cadrul Consiliului Europei, cuprinse în ”Compendiul privind opiniile Comisiei de la Veneția, rapoartele și studiile asupra justiției constituționale”, publicat la Strasbourg la data de 18 decembrie 2017 (CDLPI2017/008).
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică Președintelui României, președinților celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului”, se arată în comunicatul Curții Constituționale.
