De ceva vreme suntem învățați de mai multe voci publice să ne temem de faptul că Parlamentul menține o conspirație care să ne ia anti-corupția.
La început era pură speculație. Termenul de "a doua marțe neagră" (și chiar prima, dacă nu încep să le confund) s-au lansat ca operațiuni de PR ale unor purtători de opinie care se temeau rămân irelevanți pe măsură ce DNA devenea mainstream.
Propaganda apocaliptică se baza pe două erori. Prima este confuzia dintre planurile parlamentarilor individuali și planurile Parlamentului sau ale conducerilor de partid.
A doua eroare, mai subtilă, este lipsa de încredere în puterea societății de a controla aleșii. Nu contează că strada, alături de alți factori, a dus căderea unui Guvern. Nu contează că avem două Camere, nu contează că președintele are, în primă instanță, drept de veto. Să vină cineva să ne salveze. O ambasadă, un SRI, orice numai să nu fi fost ales democratic.
Situația a devenit mai confuză însă, odată cu ieșirea la suprafață a rivalității dintre Ponta și Dragnea. Dacă dreapta ar fi fost curată ca un crin, nu am fi avut probleme, căci se găsesc și în PSD suficienți politicieni care nu vor să se sinucidă politic. Dar fără o conducere unitară care să asigure disciplina în PSD, s-a văzut din nou ca susținătorii dreptei nu dau pe dinafară de încredere în noul și marele partid liberal.
Pe acest fond, parlamentarii cu idei ciudate de ciuntire a justiției devin și ei, parcă, mai activi. Spun "parcă" deoarece este greu să pui degetul un caz anume. Proiectul lui Tăriceanu este, teoretic, cât se poate de OK. Atâta vreme cât ne prefacem că Justiția a fost reformată până la capăt nu avem de ce să ne speriem. Declarațiile lui Zgonea care s-a poziționat ca ultimul bastion în lupta contra corupției în Parlament sunt cel puțin vagi.
Problema pe care o am și cu purtătorii de mesaj paranoici și cu parlamentarii care hrănesc această paranoia este că instaurează un climat de neîncredere și frică. Ei vor să ne convingă că tot ce s-a realizat în întărirea democrației și a statului de drept, atârnă, mereu de un singur fir de păr. De un singur post, de o singură lege, de o singură declarație. Mai este un pic, spun ei, și vine sfârșitul lumii așa cum o știm.
Sfârșitul lumii nu vine. Dar acest joc începe să fie obositor. Aștept cu nerăbdare următorul Parlament, poate-poate ne potolim.
Comentează