Premium
Salvaţi Copiii cere Parlamentului şi Guvernului României măsuri urgente pentru 10 probleme majore cu care se confruntă copiii în România, informează Agerpres.
În România, 1 copil din 2 este afectat de analfabetism funcţional, este supus unei forme de violenţă fizică, emoţională şi sexuală, 1 copil din 3 trăieşte în risc de sărăcie şi excluziune socială, 6 copii dintr-o mie mor înainte de a împlini un an de viaţă, 750 de fete sub 15 ani devin mame anual, cel puţin 100.000 de copii trăiesc fără ambii părinţi sau fără unul dintre ei, celor 78.000 de copii cu dizabilităţi nu li se asigură condiţiile necesare integrării socio-educaţionale, iar participarea copiilor la decizii care-i privesc nu reprezintă o preocupare a societăţii de astăzi.
Organizaţia Salvaţi Copiii România solicită reprezentanţilor autorităţilor să oprească starea de neconstituţionalitate în care s-au adâncit an de an programele politice ale partidelor, legile bugetului de stat şi deciziile privind alocările bugetare locale, a căror fundamentare strategică şi aplicativă nu a avut în vedere principiul constituţional al asigurării unui "regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor copilului" (art. 49 al. 2).
Citește și: Pandemia a avut efecte DEVASTATOARE asupra copiilor: tentative de suicid, tulburări emoționale și anxietate
1. Sărăcia familiilor şi comunităţilor în care trăiesc copii
România continuă să fie statul membru al Uniunii Europene cu cel mai mare nivel al riscului de sărăcie sau excluziune socială în rândul copiilor, 35,8% dintre aceştia, adică 1,2 milioane de copii, mai mult decât adulţii (30.2%) , fiind afectaţi de lipsa de venituri ale familiei care să asigure supravieţuirea sau un trai decent, de izolarea socială şi educaţională în care trăiesc, de lipsa de acces la nutriţie în acord cu vârsta şi nevoile biologie ale copilului şi la servicii socio-educaţionale şi de sănătate de calitate.
România rămâne o ţară a şanselor inegale, în condiţiile în care acest risc al sărăciei variază de la 14,5% în marile oraşe la 27,8% în oraşele mici şi suburbii şi atinge un îngrijorător nivel de 44,3% în mediul rural. E de aşteptat ca, în cursul anului 2020 afectat de pandemia de COVID-19, aceste date să înregistreze o creştere în ceea ce priveşte numărul de copii captivi ai lipsei acute de oportunităţi de dezvoltare.
Datele comparative al UE ne arată că, la nivelul populaţiei generale din ţara noastră, procentul gospodăriilor care nu îşi permit măcar o dată la două zile o masă cu carne/peşte sau alt tip echivalent de proteine ajungea la 14,2% (media UE fiind de 6,7%). Aceeaşi sursă ne arată că 26,5% dintre copiii României cresc în locuinţe care nu au toalete în interiorul casei, media la nivelul UE fiind de doar 1,8%.
2. Educaţie echitabilă şi de calitate pentru toţi copiii
În ianuarie 2020, peste 275.000 de copii cu vârsta învăţământului obligatoriu (7-17 ani) nu mergeau la şcoală, iar, pe ansamblul învăţământului primar şi gimnazial, rata abandonului şcolar pentru anul 2018/2019 a fost de 2,1%, ceea ce înseamnă aproximativ 35.300 de elevi, indicatorul fiind în creştere faţă de anii anteriori. Părăsirea timpurie a şcolii reflectă incapacitatea sistemului de readucere la şcoală a copiilor, România înregistrând un procent de 15,3% al tinerilor între 18-24 de ani care au finalizat doar 8 clase sau mai puţin, deşi ţintă fixată de România, în 2010, a fost de reducere a fenomenului la 11,3%, până la sfârşitul acestui an.
41% dintre elevii români din sistemul educaţional se plasează în aria analfabetismului funcţional, conform evaluării internaţionale PISA. De asemenea, scorurile la matematică şi ştiinţe au fost mai slabe decât în toate celelalte 5 evaluări la care a participat România în perioada 2000-2015: 46,6% şi, respectiv, 43,9% au mari dificultăţi în realizarea de calcule matematice simple, iar cunoştinţele lor generale despre societate, oameni şi univers sunt foarte limitate.
Problemele structurale semnalate de Salvaţi Copiii în comunicarea cu Ministerul Educaţiei, care împiedică obţinerea a ceea ce numim educaţie echitabilă şi de calitate, sunt următoarele patru:
- Disparităţile uriaşe în calitatea actului educaţional, uşor de constatat de la o şcoală la alta sau între cadrele didactice ale aceleiaşi şcoli. Această stare de fapt, tolerată încă din anii regimului comunist, s-a acutizat în special între mediul rural şi urban mic, pe de o parte, şi oraşele mari, dar putem regăsi diferenţe uriaşe de calitate a infrastructurii şi a competenţei personalului didactic inclusiv în oraşele prospere din punct de vedere economic.
- Absenţa evaluării periodice a nevoilor sistemului educaţional şi, pe cale de consecinţă, finanţarea lamentabilă a sistemului de educaţie, mai ales în ceea ce priveşte infrastructura, bunurile şi serviciile destinate copiilor. Deşi Legea 1/2011 privind educaţia naţională prevede, în mod imperativ, în art. 8, că "Pentru finanţarea educaţiei naţionale se alocă anual din bugetul de stat şi din bugetele autorităţilor publice locale minimum 6% din produsul intern brut al anului respectiv", acest deziderat a fost anual blocat, invocându-se argumente de natură politică sau economică, în detrimentul obligaţiei fundamentale de asigurare a respectării dreptului la educaţie de calitate al copiilor.
- Absenţa politicilor integrate (familie - şcoală - servicii sociale - transferuri sociale) şi a măsurilor concrete de asigurare a echităţii în participarea şcolară a copiilor. Colaborarea interinstituţională, în special în comunităţile medii şi mici, între şcoală şi serviciile socio-medicale, concretizată prin programe integrate destinate copiilor şi familiilor vulnerabile, reprezintă singura soluţie ca impactul politicilor şi măsurilor actuale să crească.
- Lipsa de participare a elevilor în procesul decizional al şcolilor, în evaluarea activităţilor şi competenţelor cadrelor didactice şi ignorarea sistematică a importanţei poziţiilor lor cu privire la starea învăţământului preuniversitar. O primă măsură ar putea consta în completarea metodologiilor de evaluare anuală a performanţelor de organizare a activităţilor la clasă şi de comunicare pedagogică cu elevii, cu măsuri de implicare directă a elevilor în ciclurile primar, gimnazial şi liceal.
3. Violenţa asupra copiilor
Violenţa împotriva copiilor reprezenta un fenomen pandemic înainte de izbucnirea epidemiei de COVID-19, estimându-se că, la nivel global, 1 miliard de copii cu vârste cuprinse între 2 şi 17 ani sunt supuşi violenţei fizice, sexuale, emoţionale sau neglijenţei în fiecare an. COVID-19 ameninţă să accentueze riscul de violenţă împotriva copiilor, în special pentru cei aflaţi deja în risc mai mare de violenţă - inclusiv fete, copii săraci, copii cu dizabilităţi şi cei în contexte fragile.
În România, deşi interzise prin lege încă din anul 2004, abuzul şi neglijarea continuă să fie fenomene prezente în viaţa copiilor. Fenomenul violenţei fizice se menţine la un nivel ridicat. În 2013 , 63% dintre copii afirmau că sunt bătuţi acasă de către părinţi, şi 7% de către cadrele didactice, ca parte a procesului de disciplinare, în timp ce 20% dintre părinţi încă considerau pedepsele fizice drept un mijloc corect şi adecvat de educare a copiilor, aplicând sistematic corecţii fizice copiilor lor. Datele preliminare ale unei cercetări Salvaţi Copiii privind violenţa, ce va fi lansată în curând, indică o scădere a incidenţei pedepsei corporale raportate de către copii la 45%.
Datele despre violenţa în familie şi toleranţa faţă de aşa-numite forme "uşoare" ale abuzului fizic relevă o subraportare cronică la nivelul sistemului de protecţie a drepturilor copilului în ceea ce priveşte abuzul fizic (1236), abuzul emoţional (1860) ori abuzul sexual (1045). Pedepsele corporale rămân populare în alegerile părinţilor pentru a rezolva disputele cu copiii lor ori a corecta atitudinile sau comportamentele neacceptate ale copiilor, cu riscul escaladării spre forme de abuz ori rele tratamente.
În România, şcolile se confruntă cu multiple manifestări de violenţă, semnificativ fiind fenomenul de bullying, de obicei asociat cu discriminarea, homofobia sau rasismul, violenţa fizică şi verbală între elevi. Conform anchetei sociologice din 2017 , anual, 400.000 de copii sunt angrenaţi în forme variate de bullying/cyberbullying, 200.000 de copii sunt victime ale violenţei fizice, iar alţi 200.000 sunt autori ai faptelor de lovire, intimidare, ameninţare. Pentru diminuarea acestui fenomen, Normele metodologice anti-bullying, adoptate în 2020, având la bază experienţa Salvaţi Copiii, trebuie respectate cu consecvenţă, astfel încât în toate unităţile de învăţământ să funcţioneze mecanismele de prevenire, identificare şi soluţionare a situaţiilor de bullying.
Din perspectiva protecţiei copiilor prin identificarea abuzurilor sexuale de către serviciile de asistenţă socială şi serviciile medicale şi sesizarea acestora către organele de urmărire penală, observăm o diferenţă uriaşă între datele statistice cu privire la numărul mamelor minore sub 15 ani şi numărul inculpaţilor trimişi în judecată pentru comiterea infracţiunii de act sexual cu un minor (art. 200, Cod penal). Subraportarea fenomenului de abuz sexual este evidentă dacă ţinem seama de faptul că sistemul de asistenţă socială şi protecţie a drepturilor copilului identifică sub 1.000 de cazuri anual, iar în raportul Ministerului Public se menţionează că au fost trimişi în judecată 232 de inculpaţi pentru comiterea infracţiunii de act sexual cu un minor.
4. Asistenţa psihoterapeutică post-pandemie a copiilor
Studiul " Opinia elevilor cu privire la educaţia on-line şi efectele perioadei de izolare" realizat de Salvaţi Copiii în plină pandemie a arătat că oboseala, tristeţea, furia, plictiseala au fost stări resimţite des de către copii, cei mici din ciclul primar şi adolescenţii acuzând un impact negativ mai puternic al izolării de alţi copii de vârsta lor. Patru din zece copii, în timpul utilizării Internetului, au întâmpinat probleme precum conţinutul negativ, mesajele nedorite, viruşi, ştiri false, iar unul din trei au avut neînţelegeri cu părinţii legate de activitatea pe internet sau timpul petrecut on-line.
În perioada pandemiei (martie 2020 - martie 2021), centrele de consiliere ale Organizaţiei Salvaţi Copiii au preluat un număr total de 678 de copii şi adolescenţi care au dezvoltat diferite tulburări emoţionale, în proporţie majoritară dezvoltate pe fondul contextului psiho-social. Analiza a pus în evidenţă faptul că un copil din trei s-a confruntat cu stări de anxietate şi a avut nevoie de consiliere şi suport psiho-emoţional, procentul crescând la peste 50% în cazul adolescenţilor, mergând până la consecinţe extrem de grave, şi anume tentative de suicid. Iar peste 90% dintre copiii care au avut nevoie de terapie psihologică în ultimul an au dezvoltat tulburări emoţionale legate de contextul pandemic. De asemenea, a fost constatată o scădere generală a concentrării la orele online, precum şi a abilităţilor şi a interacţiunilor sociale. Imposibilitatea de a face activităţi în aer liber şi de a ieşi în afara casei a intensificat comportamentele de tip anxios. Absenţa interacţiunilor directe cu grupul de prieteni, timpul crescut petrecut în faţa ecranelor, avalanşa de emoţii şi intensitatea trăirii acestora au afectat capacitatea de autoreglare emoţională în rândul adolescenţilor. În general, putem vorbi de o scădere a interesului pentru activităţile şcolare. La rândul lor, părinţii au trecut prin stări de epuizare psihică şi emoţională. Această situaţie obligă autorităţile de a găsi soluţii adecvate de asigurare a consilierii psihologice şi psiho-pedagogice pentru toţi copiii care prezintă simptomele caracteristice izolării sociale cauzate de pandemie.
5. Copiii cu copii
Potrivit EUROSTAT, aproape un sfert (23%) dintre mamele sub 18 ani din Uniunea Europeană trăiesc în România, ţara care ocupă primul loc la acest capitol, în rândul statelor membre şi locul doi, după Bulgaria, la numărul de mame adolescente. Din totalul naşterilor în 2019 (199.720 naşteri), 749 de naşteri provin de la mame cu vârsta sub 15 ani şi 17.933 de la mame cu vârsta între 15-19 ani. Aproape 10% din totalul naşterilor din România provin de la mame adolescente.
Îngrijorător este faptul că, din 749 de mame cu vârsta sub 15 ani, 720 se află la prima naştere, iar 29 de fete cu vârsta sub 15 ani se află la a doua naştere. De asemenea, din 17.933 mame cu vârsta între 15-19 ani, 13.291 se află la prima naştere, 3.851 se află la a doua naştere, 710 la a treia naştere, 70 la a patra naştere şi 11 adolescente cu vârsta sub 19 ani se află la a 5-a naştere. (INS, februarie 2021).
Fenomenul mamelor minore, care plasează România pe primele locuri din Europa, este unul complex, ale cărui consecinţe afectează atât mama, cât şi copilul. Analiza privind condiţiile de viaţă, locuire şi stare de sănătate a gravidelor, copiilor şi mamelor cu copii sub 5 ani din mediul rural, realizată în 2020 de Salvaţi Copiii sub forma unei anchete sociologice în comunităţile rurale, relevă faptul că există o corelaţie directă între vârsta precoce a mamei, care înseamnă şi o dezvoltare emoţională, dar şi socială, încă incomplete, şi lipsa accesului la educaţie sanitară şi la servicii medicale constante.
Educaţia pentru sănătatea sexuală şi a reproducerii constituie cel mai ignorat aspect al protecţiei şi educaţiei în rândul copiilor, rata naşterilor înregistrate în rândul adolescentelor între 15 şi 19 ani păstrând un nivel în măsură să provoace o mare îngrijorare. România înregistrează 33,7 naşteri la 1.000 de adolescente (media europeană fiind de 11 naşteri la 1.000 de adolescente). În Europa, doar două state prezintă o situaţie mai gravă: Bulgaria şi Georgia, cu valori de 40,3, respectiv 47,13 de naşteri, ţări în care educaţia pentru sănătate sexuală este descurajată sistematic. România se confruntă cu un număr mai mare de naşteri în adolescenţă decât state precum Rwanda (26,8), Trinidad Tabago (31), Uzbekistan (16,7), Albania (20,7), Bahamas (28), Botswana (31,7), Burundi (27,4), Mauritius (26,9), Djibouti (19,4), India (24,5), Tunisia (7,6) sau Algeria (10,4). În acest context, se impune elaborarea şi implementarea de îndată a unui plan de acţiune în acest domeniu, ce trebuie considerat urgenţă naţională pentru autorităţile publice centrale şi locale (Global Childhood Report 2019).
6. Protecţia copiilor cu părinţi plecaţi în străinătate
În România, conform statisticilor oficiale, 75.136 de copii au părinţii plecaţi la muncă în străinătate , din care 22.662 sunt complet lipsiţi de îngrijirea părinţilor, având ambii părinţi plecaţi peste hotare sau provenind din familii în care părintele unic susţinător este plecat. Datele obţinute de Ministerul Educaţiei de la unităţi şcolare au indicat cifre mult mai mari decât cele ale ANDPDCA, chiar dacă nici acestea nu sunt complete.
Perioada pandemiei a accentuat dificultăţile emoţionale, sociale şi educaţionale cu care se confruntă copiii rămaşi acasă, anxietatea resimţită de părinţii aflaţi la distanţă şi problemele de comunicare cu copiii; persoanele în grija cărora au rămas copiii întâmpină mari dificultăţi în creşterea acestora, gestionarea situaţiilor problematice ivite şi prevenirea înstrăinării şi izolării sociale a copiilor. Totodată, în lipsa delegării temporare a autorităţii parentale, procedură necesară în situaţia plecării în străinătate a ambilor părinţi sau a părintelui unic susţinător, copiii sunt privaţi de cele mai elementare drepturi, cum ar fi cel de a beneficia de asistenţă medicală corespunzătoare sau de a se înscrie la şcoală.
7. Natalitatea şi mortalitatea infantilă
Institutul naţional de Statistică atrage atenţia, în ultimul său comunicat , asupra ratei de natalitate aflate într-o continuă scădere, numărul născuţilor vii înregistraţi în România fiind de 178.600 de copii, cel mai mic număr din 1930 până în prezent. Măsurile fiscale de încurajare a natalităţii nu vor avea impactul scontat, atâta vreme cât serviciile de educaţie timpurie (creşe), unităţile preşcolare şi centrele de zi nu vor fi multiplicate, astfel încât să obţinem o acoperire teritorială a acestora.
România se menţine printre primele locuri în Uniunea Europeană, cu o rată a mortalităţii infantile de 5,8 la 1.000 de copii născuţi vii în 2019 (INS, februarie 2021), cauza principală fiind naşterile premature.
De asemenea, ţara noastră se confruntă cu o incapacitate gravă de a răspunde nevoilor de îngrijire neonatală: deşi necesarul ar fi de 600 de locuri în terapia intensivă neonatală (30 de locuri la un milion de locuitori), sunt asigurate doar aproximativ 300 de locuri, reprezentând aşadar 50% din capacitatea de a îngriji nou-născuţii prematuri. Aparatura medicală precară, acolo unde nu e chiar insuficientă, pune maternităţile din România în situaţii dificile.
Principale cauze ale mortalităţii copiilor de până în patru ani sunt leziunile traumatice (o rată de 8,7 la 100.000 de locuitori), afecţiunile aparatului respirator (7,3 la 100.000 de locuitori), tumorile (4,3 la 100.000 de locuitori) şi malformaţiile congenitale (2,9 la 100.000 de locuitori), potrivit Institutului Naţional de Sănătate Publică (INSP) pentru anul 2019. Criza creată de COVID-19 a acutizat şi mai mult sistemul medical românesc destinat îngrijirii copiilor.
8. Protecţia copiilor instituţionalizaţi
La sfârşitul anului 2020, se aflau în sistemul de protecţie specială 34.070 de copii, din care 13.961 în servicii de tip rezidenţial împărţite în centre rezidenţiale şi apartamente de tip familial şi 17.803 în servicii de tip familial (la asistenţi maternali, la rude ori la alte familii/persoane).
Copiii aflaţi în centrele rezidenţiale nu se pot bucura deplin de o viaţă de familie şi nu pot căpăta abilităţi de viaţă independentă absolut necesare la ieşirea din sistem la vârsta majoratului sau mai târziu. Actele de violenţă între îngrijitori şi copii sau între copii, prescrierea abuzivă a substanţelor psihotrope pentru copiii din centrele rezidenţiale, aspecte semnalate în mass-media sau prin rapoarte speciale , arată faptul că sunt necesare măsuri legislative suplimentare şi o selecţie atentă a personalului de îngrijire cu evaluări şi formări continue.
O măsură aflată într-o permanentă dezbatere publică este optimizarea procesului de adopţie pentru a reduce creşterea în timp a numărului de copii etichetaţi "greu adoptabili". Copiii adoptaţi anual reprezintă aproximativ 2-3% din totalul copiilor aflaţi în centrele rezidenţiale ori cu măsură de plasament.
9. Integrarea în sistemul educaţional a copiilor cu dizabilităţi şi/sau cu cerinţe educaţionale speciale
Conform Diagnozei situaţiei persoanelor cu dizabilităţi în România , în România, nu toţi copiii cu dizabilităţi sau cu cerinţe educaţionale speciale (CES) sunt integraţi în învăţământul de masă. La nivelul anului şcolar 2018-2019, erau 66.274 de copii cu CES, ceea ce reprezintă 2,3% din populaţia şcolară, iar datele statistice ale ANDPDCA indică un număr de copii încadraţi în grad de handicap (uşor, mediu, accentuat sau grav) de 78.272 de copii Analizele calitative indică un număr mai mare de copii care ar avea nevoie de asistenţă specializată în şcolile de masă. De asemenea, accesibilitatea în unităţile şcolare reprezintă o problemă nerezolvată, doar 1 şcoală din 5 având o rampă specială corespunzătoare, iar intrările accesibile au fost amenajate în numai 15% dintre şcolile gimnaziale. Pregătirea cadrelor didactice în ceea ce priveşte aplicarea unor pedagogii speciale este considerată superficială. Deşi caracterul incluziv al şcolilor este un principiu fundamental al legislaţiei privind educaţia, fiind interzisă orice formă de segregare, percepţiile negative se menţin la toate categoriile de vârstă, o situaţie des întâlnită fiind refuzul grădiniţelor de a accepta copii cu CES şi/sau cu dizabilităţi, motivând că nu au infrastructura adecvată şi personalul pregătit şi că nu există o obligaţie legală în acest sens.
10. Participarea copiilor în procesele decizionale care-i privesc în mod direct
Asociaţiile şi consiliile elevilor au solicitat, de-a lungul anilor, implicarea lor în procesele decizionale, prin asigurarea participării lor în consiliile de administraţie ale unităţilor de învăţământ. Legea educaţiei naţionale nr. 1/2010 permite participarea, din cota rezervată părinţilor, a unui singur elev, şi cu condiţia ca acesta să fi împlinit 18 ani, legitimitatea consiliilor de administraţie convocate de unităţile şcolare din România putând fi considerată îndoielnică şi nesincronizată cu principiul fundamental al participării copiilor.
O altă componentă a participării copiilor în viaţa şcolii este definită de delegarea de reprezentanţi de către Consiliul Şcolar al Elevilor, în comisia de evaluare şi asigurare a calităţii, comisia de prevenire şi combatere a violenţei. Salvaţi Copiii constată o practică a numirii simbolice în aceste funcţii de reprezentare, care nu încurajează consultarea reală a elevilor de către membrii comisiilor şi a elevilor, asupra fenomenelor precum violenţa, bullying-ul care au o influenţă puternică în sensul creării unui climat şcolar negativ.
În ceea ce priveşte implicarea copiilor în viaţa comunităţii, conform legislaţiei actuale, nu există obligativitatea înfiinţării unor structuri consultative ale copiilor. Autorităţile locale au făcut eforturi sporadice de înfiinţare a unor structuri de consultare a tinerilor, omiţând dreptul la participare a copiilor, prevăzut în Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului, a cărei semnatară este şi România. Pentru a-şi respecta angajamentele promise, Salvaţi Copiii consideră oportună înfiinţarea unui Consiliu Consultativ pentru copii şi tineri, care să aibă rol consultativ pentru Consiliul Local, întărind dialogul structurat între administraţia locală şi copii, în ceea ce priveşte elaborarea aplicării politicilor publice in domeniul participării copiilor în viaţa comunităţii. Astfel, ar fi încurajată implementarea bugetară participativă, prin care copiii să aleagă proiecte finanţate din bugetul local şi să implementeze ideile şi iniţiativele, într-un proces deschis, incluziv şi transparent care îi încurajează să se implice în stabilirea priorităţilor de cheltuire a banilor din bugetul local.
Garanţia pentru Copil - instrument european esenţial pentru copiii din România
Considerăm că implementarea în România a viitoarei Garanţii pentru Copil, un instrument al Uniunii Europene care are drept scop prevenirea şi combaterea excluziunii sociale în rândul copiilor, va constitui direcţia esenţială de garantare a serviciilor esenţiale copiilor vulnerabili. După adoptarea Garanţiei, preconizată a avea loc în această lună, Parlamentul şi Guvernul României vor fi obligate să adopte măsuri concrete pentru asigurarea -accesul eficace şi gratuit la servicii medicale şi de educaţie de calitate, la îngrijire pe perioada copilăriei timpurii, cel puţin o masă sănătoasă în fiecare zi de şcoală pentru toţi copiii, la locuire adecvată şi la o nutriţie corespunzătoare. În acest cadru, instituţiile europene consideră că cele mai vulnerabile categorii de copii sunt copiii fără adăpost ori expuşi deprivării locative severe, copiii cu dizabilităţi, copiii afectaţi de migraţie, copiii care aparţin unei minorităţi etnice, copiii din instituţiile de protecţie şi copiii care aparţin familiilor expuse unor factori de risc care pot conduce la excluziune socială (familii monoparentale, familii cu membri cu probleme de sănătate mintală ori boli cronice, familii cu violenţă domestică, familii cu un părinte privat de libertate, familii cu copii care au la rândul lor copii).
