Premium
Statul este suma instituțiilor care dețin monopolul violenței legitime într-un teritoriu dat, a spus dl B la cursul de introducere în știința politică. S-a iscat imediat mică revoltă printre studenți. Cum să fie statul despre forță?, ne întrebam noi. Statul este despre administrație și Parlament și ... ăăăă... guvernare.
Definiția de mai sus, care ne vine de la Max Weber, este șocantă de fiecare dată când cineva o aude prima dată. Așa că, hai să o luăm pe ocolite.
Statul e (și) Parlament. Parlamentul face legi. Cetățenii se supun legilor. De ce? Pentru că, în caz contrar, ajung la judecător. Judecătorul îi poate condamna la o amendă. Dacă nu plătesc amenda, cetățenii pot ajunge la alt judecător care îi poate condamna la închisoare. Oricât de civilizată detenția, ea este impusă deținutului cu forța. Adică prin violență.
Sau, să zicem ca ai o firmă. Vine inspectorul fiscal. Nu poți să îl dai afară căci dacă îl dai apar consecințe ... la finalul cărora putem imagina o perioadă de detenție. Inspectorul dă o amendă. Dacă nu plătești amenda, ca administrator, poți avea de suferit pe persoana fizică.
Statul impune reguli și cere supunere. Dacă nu există supunere există penalizări. În toate cazurile în care cetățeanul insistă în nesupunere, statul are dreptul să recurgă la violență.
Evident, cetățeanul poate să riposteze. Dar tot în cadrul statului. Nu poți să proclami independența fiscală la tine acasă, trebuie să lupți să schimbi niște legi.
Oricum, acest monopol întrunește, în general, acordul societății. Ne mai lăudăm la o bere cu nesupunerea noastră dar, în general, suntem toți de acord că prezența unui stat care centralizează dreptul la violență este preferabilă unei situații în care ne facem toți dreptate cu pumnul. De aceea spunem că există un monopol al violenței legitime. Nici statul nici societatea nu acceptă, de regulă, violența nesancționată de stat. Chiar și auto-apărarea are nevoie să fie sancționată de lege și, eventual, constatată de un judecător.
Pe plan intern, monopolul este asigurat de poliție. Pe plan extern, de armată. Spunem că monopolul este pe un teritoriu dat, anume acel teritoriu controlat prin armată și poliție.
*
În contextul protestelor de stradă din ultimele săptămâni, înțelegerea statului ne ajută să răspundem mai clar unor nedumeriri care circulă în societate sau, cel puțin, în unele medii sociale.
1. Jandarmii, mai mult chiar decât polițiștii, sunt simbolul intern al forței statului. Polițiștii pot controla un număr limitat de cetățeni. Jandarmii sunt antrenați să se poată opune unor mulțimi mari. În limbaj pseudo-revoluționar, jandarmii se pot opune poporului.
Evident, dacă se scoală tot poporul nu există destui jandarmi ca să îl țină în frâu. Dar dacă ești un mic revoluționar, vag anarhist, și vrei sa faci o revoluție mică, după care să te duci acasă cu tramvaiul, atunci jandarmii sunt Statul însuși. Asta ca să știți de unde vine o parte din antipatia față de jandarmi.
În schimb, mersul cu copii la miting denotă încrederea (limitată) în Jandarmi și în statul care stă în spatele lor. Sugerează că exista coeziune dincolo de conflict. PSD "partidul-stat" ar trebui să înțeleagă asta.
2. Cetățeanul și micul întreprinzător nu plătesc impozite din bunăvoința lor. Mai corect este să spunem că li se percep aceste impozite. În spatele Fiscului stă de fapt Justiția și în spatele Justiției, închisoarea. Deci, până nu vedem oameni gata sa meargă la închisoare pentru ideile lor, discuțiile despre greva fiscală sunt propagandă ieftină.
3. Nu există o modalitate ne-politică de a opri un Parlament care vrea să legifereze ceva.
Parlamentul este organul suprem de decizie în stat. Legal, el este îngrădit de limite constituționale și tratate). Dacă vrea să legifereze ceva o poate face în aceste limite. Mai apoi, există o îngrădire politică, pentru că parlamentarii vor să fie realeși.
Dar, dacă limitele Constituției sunt respectate și costurile politice asumate, nu există o forță misterioasă care să îl poată opri. Nu este trecut nicăieri un Ordin 66 (vezi Star Wars) care spune că, dacă Parlamentul chiar o face lată, atunci Președintele, Patriarhul, Ambasadorul SUA, Șeful CSM sau Papa de la Roma intervin.
Iar în relație cu cetățeanul, Parlamentul are, să nu uităm, monopolul violenței legitime. Cetățeanul se supune din teamă față de violența statului, dar și din convingere, pentru că acceptă că este nevoie de un arbitru în societate.
La rândul său, Statul poate să, chiar trebuie, să se teamă de cetățean. Dar, într-o societate civilizată, teama este una politică. Cetățeanul nu poate folosi forța fizică față de parlamentari, dar îi poate lipsi de putere.
