Premium
Victor Ponta nu este deloc într-o situație confortabilă, nici personal și nici politic. Trimiterea sa în judecată pentru infracțiuni asimilate corupției în dosarul Șova-Turceni-Rovinari i-a produs costuri politice și personale deloc de neglijat. A pierdut șefia partidului, este izolat pe plan european, iar pe plan intern puterea sa este într-o vizibilă descreștere.
Ce îl ține atunci legat de scaunul de prim- ministru? Îl ajută asta să scape basma curată în calitatea sa de inculpat? Nu. E atât de atașat de girofar și onorurile specifice demnității sale? Posibil, dar insuficient pentru a ține cu dinții de un fotoliu clătinat din toate părțile.
Este dator partidului care l-a promovat în funcție? Da și nu. Da, pentru că partidul mai are de extras beneficii încă un an la guvernare și nu, pentru că sunt destui lideri PSD care ar prefera să abordeze alegerile locale și parlamentare de anul viitor din loja opoziției.
Și, totuși, ceva mai presus de toate astea îl obligă pe Ponta să reziste asaltului la care este supus din luna iunie, de când a început urmărirea penală împotriva sa. Acel ceva este legat direct de numirea șefilor de parchete în primăvara anului 2016. Deși pare un interes mai apropiat de instinctele PSD, de altfel, partidul cu cei mai mulți aleși cu dosare penale, nu trebuie restrânsă zona celor interesați de echilibrarea jocurilor de putere în stat (în special între justiție și clasa politică) la PSD.
Numirea unor șefi de parchete mai ”prietenoși” cu politicienii este o dorință larg răspândită de-a lungul spectrului politic. Trebuie doar identificate azi vocile cele mai vehemente împotriva actualului establishment pentru a delimita granițele acestei coaliții, pentru care Ponta este doar vârful de lance.
Actualele mandate ale Procurorului General, șefei DNA, adjuncților acestora, funcții de o importanță deosebită în statul român, dar și în economia jocului actual de putere, expiră în primăvara anului viitor. Să ne amintim că actualii ocupanți ai funcțiilor au fost numiți printr-o negociere politică impusă de celebrul Pact de coabitare între fostul președinte și fostul și încă atât de actualul premier.
Cu alte cuvinte, Ponta revine la butoane după trei ani și nimeni nu-i va putea contesta această prerogativă. Sigur, formal este Ministrul Justiției cel care face propunerile, iar CSM le avizează. Ministrul Justiției este încă un apropiat al lui Victor Ponta și, la o adică, ar putea face precum în 2013, adică să preia interimatul funcției, după ce Cazanciuc va primi o misiune mai importantă în afara țării.
Avizul CSM este consultativ, iar ultimul decident în acest lanț va fi chiar președintele Iohannis. După cum se vede, niciunul din cei doi protagoniști – Iohannis sau Ponta – nu poate impune anumite persoane. Un premier favorabil actualului președinte sau, în orice caz, unul care nu-i poate refuza nimic lui Iohannis, cum e Gabriel Oprea, ar închide jocul numirilor chiar înainte de a începe.
Ponta, însă, dezlegat la mâini, aparent pe cont propriu (adică fără a mai avea o funcție politică), îl poate ține în șah pe Președinte cel puțin până la alegerile parlamentare, când mandatul de prim- ministru expiră oficial. În orice caz, pentru a evita blocajul, Ponta (și coaliția invizibilă din spatele lui) îl poate împinge pe Iohannis la o negociere, chiar și fără un pact de coabitare scris, așa cum a mai fost.
Fără îndoială, Iohannis va avea alături partenerii europeni și americani ai României. Presiunile acestora, mai degrabă în subteran, decât la suprafață, ar trebui să cântărească mult în baletul de imagine. Se va invoca, pe surse, ca de obicei, sprijinul de care beneficiază favoriții lui Iohannis la Bruxelles sau Washington. Numai că, de data asta, spre deosebire de anii anteriori, vom avea voci puternice și chiar credibile, ce vor denunța ”amestecul străin” în numirile interne. Asta înseamnă, de fapt, că tot jocul va capătă stridențe electorale și va avea costuri și beneficii.
După cum s-a văzut în ultima perioadă, există un electorat din ce în ce mai numeros, naționalist și eurosceptic (în special după criza refugiaților și scandalurile interne și internaționale în care sunt implicate companii de top din Occident), iar acesta nu trebuie decât scos din adormire.
Odată intrat în horă, Iohannis nu va mai avea ieșire – fie blochează numirile lui Ponta, legitimate ca ”autohtone”, iar asta îi va produce costuri electorale importante, fie va accepta să târguiască numirile cu Ponta, ceea ce ar fi o victorie semnificativă a ”coaliției” care stă în spatele lui. Costurile pentru actualul șef al statului vor crește în măsura în care propunerile lui Ponta vor primi un aviz favorabil al CSM.
Pentru Iohannis, credibilitatea sa în preajma alegerilor parlamentare este fundamentală din două motive – transferul de capital către PNL și nominalizarea viitorului premier, într-o situație de izolare politică a liberalilor. Cu cât va fi mai jos în sondaje, cu atât Iohannis va avea o libertate de mișcare mai mică și, probabil, partidul său se va îndepărta de obiectivul de a forma viitorul cabinet.
Cursul evenimentelor nu ar putea fi zădărnicit decât prin plecarea lui Ponta de la Palatul Victoria. O demisie sau moțiune de cenzură? Improbabil. O condamnare în primă instanță până la primăvara? Posibil.
