Premium
Unii cercetători sunt de părere că Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabov a trăit în perioada de maximă înflorire a isihasmului, în timp ce alţii cred că a trăit în secolul al XII-lea. Paisie de la Hilandar consemnează în istoria să că Sfântul Dimitrie încă mai trăia în anul 1685, fiind un sfânt recent al vremii. Într-o copie a Istoriei slavo-bulgare făcută la Russe, de către ieromonahul Pantelimon, se spune că Sfântul Dimitrie a trăit în secolul al XVII-lea şi a fost îngropat la Mănăstirea din Basarabov, relatează Jurnal Spiritual.
Nici în ceea ce priveşte naţionalitatea sfântului lucrurile nu sunt foarte clare, deoarece multe sate aveau populaţie mixtă; or, în perioadele de restrişte, locuitorii lor se mutau pe celălalt mal al Dunării, în Ţara Românească. Acest lucru s-a întâmplat şi cu satul Basarabov, în secolul al XVIII-lea, când, în urmă distrugerii lui, localnicii se mută în satul Slobozia de lângă Giurgiu, însă se reîntorc, în parte, spre sfârşitul secolului, formând actualul sat Basarabov.
Sfântul Dimitrie cel Nou, al cărui nume îl poartă şi mănăstirea din peşteră, este menţionat de către Sfântul Paisie de la Hilandar în renumită sa carte “Istoria slavo-bulgară”. Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabov a dus o viaţă simplă de mirean. Aflăm din însemnările învăţătorului Nicolae Nemtov (1898) din Basarabov, printre altele, despre casa natală a sfântului, despre biserica Sfântului Ioan, la care acesta mergea în fiecare duminică şi sărbătoare, despre faptul că, păzind vacile satului, el nu primea decât pâine şi sare, iar aceasta numai de la oamenii înstăriţi. (Teodor Danalache)
Sfântul Dimitrie a purtat din fragedă pruncie lupte acerbe pentru a dobândi o viaţă virtuoasă, în post şi rugăciune. Într-o zi, pe când se dusese cu animalele la păscut, a călcat pe un cuib acoperit de ierburi şi a strivit puişorii care se aflau în el. Profund mâhnit, s-a hotărât, spre pocăinţă, să lase desculţ timp de trei ani, fie iarna, fie vara, piciorul care strivise cuibul, faptă considerată de el a fi ca o crimă. Mai târziu, s-a ataşat unei comunităţi monastice, iar după ce a ucenicit cele ale ascultării, s-a retras în pădure, unde şi-a statornicit adăpostul într-o peşteră, aproape de râul Lom, neştiut de oameni şi aducând zi şi noapte rugăciunile şi lacrimile sale că ofrandă Lui Dumnezeu.
Cunoscând dinainte ziua morţii sale, s-a întins între două lespezi de piatră şi şi-a dat în pace sufletul Lui Dumnezeu. Au trecut ani mulţi şi lumea uitase de existenţa acestui pustnic, până într-o zi când – la trei veacuri după moartea Sfântului – o inundaţie a făcut ca apele râului să urce până la peşteră. Curentul a ridicat lespezile de piatră şi a purtat cu el, îngropat în noroi, trupul rămas nestricat. După alţi 100 de ani, Sfântul îi apăru în vis unei fetiţe bolnave de duh necurat, poruncindu-i să ceară părinţilor ei s-o ducă la malul râului, pentru a-şi afla tămăduirea. De cum s-a aflat această vestire, o mare mulţime de oameni, în frunte cu clericii din episcopie, a însoţit familia fetiţei până la locul în care, mai înainte, locuitorii observaseră deja o lumină misterioasă şi credeau că este o comoară. S-au pus pe săpat şi, de îndată, au descoperit trupul sfântului, întreg şi strălucind de harul Duhului Sfânt. Fetiţa s-a vindecat pe loc. Trupul sfântului a fost transportat cu mare cinstire până în satul Basarabi, unde alte vindecări s-au petrecut. Atunci, poporul a venit din toate părţile să cinstească moaştele Sfântului.
Domnitorul Ţării Româneşti a trimis preoţi şi slujitori ca să constate această descoperire minunată şi să-l aducă pe Sfânt la Bucureşti, la biserica Curţii domneşti. L-au luat aceia pe Sfânt şi au plecat spre Bucureşti, dar când au ajuns aproape de Ruse, lângă o fântână, boii n-au mai vrut să meargă cu nici un chip. Văzând această minune, cei trimişi s-au sfătuit şi au hotărât să înjuge la car doi junci tineri neînvăţaţi, ca să vadă încotro vrea Sfântul să meargă. Şi aşa s-a întors Sfântul la Basarabi în mijlocul satului şi a rămas acolo. Trimişii domnitorului s-au întors la Bucureşti şi au povestit cele petrecute, după care domnitorul a trimis alţi oameni şi puse să se ridice, pe cheltuiala lui, o biserică în sat. (arhiram.ro)
Făcător de minuni
Aşezat acolo, Sfântul a făcut, de-a lungul vremii, multe alte minuni. Spre sfârşitul Războiului ruso-turc (1774), armata rusă a ajuns în preajma satului Basarabi. Generalul Piotr Saltikov a poruncit ca moaştele Sfântului Dimitrie să fie transportate în Rusia, spre a le pune la adăpost de o eventuală profanare de către turci. Atunci când cortegiul a ajuns la Bucureşti, un creştin evlavios, Hagi Dimitrie, care era prieten cu generalul, i-a cerut acestuia să lase românilor moaştele Sfântului, spre mângâiere, după toate durerile pricinuite de război. Generalul Saltikov a fost de acord. Trupul Sfântului Dimitrie, întâmpinat cu mare alai, a fost aşezat în biserica cea mare a Mitropoliei de la Bucureşti.
Într-o minune consemnată mai înainte ca moaştele să fie strămutate la Mitropolia din Bucureşti se vorbeşte despre un turc care a vrut să fure într-o noapte candelele de argint din biserica Sfântului Dimitrie. Acestuia îi paralizează picioarele şi este găsit dimineaţă de către preot căzut în fata raclei cu sfintele moaşte.
În timpul războiului ruso-turcesc din anii 1768-1774, sfintele sale moaşte au fost transportate în oraşul Bucureşti de către generalul Petru Saltikov. Acestea au fost aşezate cu mare evlavie şi bucurie în Catedrala din Bucureşti “Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, unde se află până în ziua de astăzi.
În anul 1895, învăţătorul Nicolae Nemtov vizitează Mitropolia de la Bucureşti şi se închină la moaştele Sfântului Dimitrie, rugând pe mitropolit să-i deschidă racla. Făcând o descriere a veşmintelor şi a înfăţişării sfântului, învăţătorul consemnează că o mână este mai albă, iar cealaltă pare puţin înnegrită din cauza mulţimii închinătorilor care o sărută. (Teodor Danalache)
De ce este considerat ocrotitorul oraşului Bucureşti
Sfântul Dumitru Basarabov este prezent în prim-planul stemei întrucât este patronul orașului București.
În anul 1918, când Bucureştiul era ocupat de trupele germane, mai mulţi soldaţi bulgari au pătruns pe furiş în catedrală, au luat racla cu Sfintele Moaşte şi, urcându-le într-o maşină, au pornit spre Dunăre, spre a le duce în Bulgaria. Sfântul nu a vrut însă să plece din Bucureşti, deoarece, în noaptea cu pricina şi a doua zi, tot oraşul a fost cuprins de o ceaţă deasă şi nefirească. Nemaigăsind drumul, soldaţii bulgari s-au chinuit ore întregi să iasă din oraş, iar maşina s-a defectat. Ieşind din oraş foarte târziu, aceştia au fost prinşi din urmă, în dreptul localităţii Călugăreni. Pelerinajul care a urmat întoarcerii Sfintelor Moaşte a durat aproape o lună.
Ca ocrotitor al Bucureştiului, a păzit ca un străjer, de pe Dealul Mitropoliei, locuitorii de pe malurile Dâmboviţei. În vremurile de necaz, racla cu sfintele sale moaşte era scoasă în procesiune pe străzile Capitalei. Aşa s-a întâmplat în timpul epidemiei de ciumă bubonică din anii 1813-1814, numită şi ,,ciuma lui Caragea’’ (pe atunci era domnitor Ioan Gheorghe Caragea). Mureau zeci de oameni zilnic. La cererea domnului, s-a făcut procesiune cu moaştele Cuviosului Dimitrie. Drept răsplată pentru ajutorul invocat, epidemia a scăzut în intensitate, locuitorii Capitalei reuşind să scape de cumplitul blestem.
Sfântul Cuvios Dimitrie a răspuns rugăciunilor credincioşilor şi pe timp de secetă, când sub domnia lui Grigore Ghica, pe la 1827, în Muntenia, lipsa apei făcuse ravagii mari în agricultură. Lipsiţi de orice ajutor, oamenii au nădăjduit iarăşi în rugăciunile Sfântului Dimitrie şi în mila Lui Dumnezeu. Astfel, racla cu cinstitele Moaşte a fost scoasă din Catedrala şi purtată pe umeri, de către preoţi, prin tot oraşul.
Legat de procesiunea de atunci a rămas şi o întâmplare hazlie. Ploaia a căzut chiar din timpul pelerinajului, încât Vodă, boierii şi norodul care erau după Sfânt fură udaţi până la piele. Şi ploaia a ţinut trei zile, cu mici întreruperi, aveau să scrie cronicile vremii.
În anul 1831, o epidemie de holeră a cuprins oraşul Bucureşti, care rămăsese aproape pustiu, locuitorii fugind care pe unde au putut, din calea groaznicei maladii. În ziua de 15 septembrie 1831, generalul Pavel D. Kiseleff, preşedintele Divanului, a hotărât să ceară ajutor Sfântului Dimitrie, precum în cazul epidemiei de ciumă, din anul 1814.
Moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou au fost duse pe câmpia Filaret, unde, în prezenţa autorităţilor militare ruse, generali şi ofiţeri, a preoţilor şi a credincioşilor care nu părăsiseră oraşul, mitropolitul şi călugării au făcut rugăciuni pentru încetarea holerei. Potrivit mărturiilor istorice, din ziua de 15 septembrie şi până la începutul lunii octombrie, numărul morţilor, care până atunci atingea un total de 160 pe zi, a scăzut repede.
Pentru multele sale binefaceri, Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou a fost declarat Ocrotitorul Bucureştiului şi al Ţării Româneşti. În şedinţele dintre anii 1950-1955, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât generalizarea cultului său în toată ţara. Sute de mii de pelerini trec anual pe la racla lui pentru a-i săruta mâna şi a-i cere mijlocirea în faţa lui Dumnezeu.
Cum sunt scoase Moaştele Sfântului Dimitrie?
Sfintele Moaşte au început să fie scoase din Catedrala Patriarhală, în mod deosebit, după revoluţia din anul 1989, când în Bucureşti au putut fi organizate procesiuni tot mai ample. Astăzi, sărbătorirea Sfântului Dimitrie cel Nou – Basarabov este cu adevărat o sărbătoare a capitalei şi a întregii ţări. Centrul oraşului este însufleţit mai mult ca oricând.
Mai înainte de a fi scoase din Catedrala Patriarhală, în semn de mulţumire pentru cinstea de a rămâne în mijlocul nostru, cinstitele Moaşte ale Cuviosului Dimitrie sunt îmbrăcate într-un vesmânt nou. Vechiul vesmânt este dăruit unor mănăstiri sau biserici parohiale, ca mângâiere şi întărire duhovnicească.
În zori de zi, preoţii, diaconii şi psalţii catedralei săvârşesc slujba Acatistului Sfântului Dimitire. Când termină, după ce sfântul este îmbrăcat într-un vesmânt nou, se porneşte într-o procesiune deosebită, în jurul catedralei, spre baldachin. Se fac trei opriri, ca la oricare alta procesiune de acest fel (ca la Prohod, în Vinerea Mare; ca la vecernia Adormirii Maicii Domnului), şi se rostesc ecteniile specifice.
După mai multe zile de rugăciune şi slujbe duhovniceşti, după ce sute de mii de pelerini se închina şi sărută cu evlavie Mâna Sfântului Dimitrie, cinstitele lui Moaşte sunt aşezate iarăşi în locaşul lor, aflat în partea de miazănoapte a pronaosului marii catedrale. Cu această ocazie, slujitorii catedralei săvârşesc slujba Paraclisului Sfântului Dimitrie. (Teodor Danalache)
Pelerinajul – înnoire ori îmbogăţire a vieţii spirituale
Sfântul Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştilor se bucură alături de Sfânta Parascheva de la Iaşi de un cult deosebit, mai mult decât toţi ceilalţi sfinţi care au moaşte în România. În locurile de pelerinaj vin oameni diferiţi din regiuni sau ţări diferite. Motivaţiile şi dorinţele lor sunt diferite. Vârstele, starea socială, gradul de cultură, intensitatea credinţei, sensibilitatea spirituală – toate sunt diferite. Această diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de hramurile locurilor sfinte sau sărbătorile sfinţilor patroni spirituali ai acestor locuri, aşa cum este şi pelerinajul la moaştele Sfântul Dimitrie Basarabov, ocrotitorul Bucureştilor
Un teolog apusean descrie participarea oamenilor într-un loc de pelerinaj în aceste cuvinte: “Locurile de pelerinaj atrag turistul şi pelerinul, tânărul şi bătrânul, omul sănătos şi bolnavul, familiile şi indivizii, evlaviosul şi curiosul, cel care face milostenie şi hoţul de buzunare, cel ce cauta de suflet şi negustorul. Natura însăşi a pelerinajului face că diferenţele sociale obişnuite să dispară, căci pelerinii în marea lor diversitate trăiesc experienta unui loc comun, bazat pe experienţa unificatoare a pelerinajului. Pelerinajul însuşi reflectă nu numai realitatea fundamentală a Bisericii, popor al Lui Dumnezeu efectuând pelerinajul vieţii, ci încă mai mult realitatea umanităţii însăşi, totalitatea oamenilor în drum spre tainicul de-dincolo de lume. Acest misterios de-dincolo al umanităţii se poate vedea şi trăi oarecum în pelerinaj”.
Experienţa pelerinajului este un prilej de împrospătare a vieţii spirituale şi de întărire a credinţei.
În experienţa spirituală a pelerinajului, cei care au credinţă mai slabă au prilejul să o întărească văzând credinţa mai puternică a altora; cei care au răbdare mai puţină se întăresc văzând răbdarea altora; cei care se roagă mai puţin şi mai superficial se îmbogăţesc şi se înnoiesc din rugăciunea fierbinte a altora, a tuturor. În pelerinaj suntem influenţaţi de alţii şi influenţăm pe alţii prin felul nostru de a fi prezenţi acolo. În general pelerinii sunt oameni însetaţi de mai multă viaţă spirituală, pe care nu o oferă totdeauna propria lor parohie sau mănăstire, sau pentru că s-au prea obişnuit cu acestea. Pelerinajul învinge rutina. În pelerinaj Duhul Sfânt trezeşte în om o dorinţă mai mare de sfinţenie, de înnoire a vieţii.
Când pelerinajul este însoţit de rugăciuni, de priveghere, de spovedanie, de împărtăşire euharistică, de convorbiri duhovniceşti cu alţi pelerini, el este un izvor de bucurie şi pace interioară, un prilej de îmbogăţire spirituală.
Pelerinii oferă bani sau daruri materiale bisericilor din locurile de pelerinaj, ca semn că primesc în schimb daruri spirituale, binecuvântări pentru viaţă şi activitatea lor. Lumina şi frumuseţea de pe fetele pelerinilor în timpul slujbelor religioase ale pelerinajului arata lumina adunata de ei în suflet prin rugăciunea comună a sărbătorii. Întâlnirea cu locurile sfinte, moaştele sfinţilor, icoanele sfinţilor şi persoane cu viaţă smerită şi sfânta devine izvor de bucurie, iubire şi lumânare interioară a pelerinului.
Pelerinajul – eveniment misionar
Pacea şi bucuria, lumina şi sfinţenia adunate în inimi prin pelerinaj la locurile sfinte sau în momentele sfinte ale celebrării liturgice sunt duse de pelerini în casele lor, în parohiile şi mănăstirile lor, în societate. Astfel, pelerinii purtători şi martori ai Duhului Lui Hristos în lume, devin, misionari fără să fi pretins aceasta. Pelerinii duc cu ei în lume ce-au primit din întâlnirea cu locurile sfinte, cu sfinţii pe care îi venerează. Catehezele populare făcute cu prilejul pelerinajului, privind viaţa sfinţilor şi lucrarea Lui Dumnezeu în viaţa oamenilor sunt de mare importanţă. Rugăciunile pentru bolnavi (Sf. Maslu), sfinţirea apei, mărturisirea păcatelor şi reconcilierea, rugăciunile şi privegherile de noapte, cantările şi rugăciunile în grup pe drum spre locurile sfinte şi spre casă, cărţile şi pliantele, icoanele, obiectele religioase – suvenire, procesiunile oi ceremoniile liturgice în aer liber – toate acestea fac din pelerinaj o lucrare misionară în care adevărul credinţei se armonizează cu frumuseţea celebrării pentru a exprima taina iubirii Lui Dumnezeu pentru oameni şi a iubirii oamenilor faţă de Dumnezeu. Taina iubirii şi a bucuriei divine împărtăşite oamenilor prin sfinţi este celebrata în pelerinaj şi devine lucrare sfântă. Pentru toate acestea, pelerinajul ca eveniment misionar este o sărbătoare a vieţii luminată de sfinţenie, o icoană a bucuriei veonice în prezenţa lui Dumnezeu. Pelerinajul sfinţeşte timpul vieţii terestre şi îl deschide spre veşnicie.
Pelerinajele au avut de-a lungul veacurilor o influenţă benefică asupra vieţii persoanelor şi popoarelor: au contribuit la intrarea şi înnoirea vieţii religioase, au consolidat identitatea şi unitatea spirituală a comunităţilor umane dintr-o regiune, au contribuit la apropierea între Biserici naţionale diferite şi între grupuri etnice diferite, au contribuit la îmbogăţirea culturii popoarelor şi au imprimat civilizaţiei umane universale dinamica progresului spiritual, căutarea sacrului şi a vieţii veşnice.
Pelerinajul autentic este o multiplă binecuvântare pentru persoane şi popoare atunci când devine răspuns la apelul-indemn: “Căutaţi pacea cu toţi şi sfinţenia fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14). – PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane
Apărătorule al nostru din nevoi, pentru lucrarea de multe minuni laude de mulţumiri aducem ţie, noi, nevrednicii; şi ca cel ce eşti minunat şi preamilostiv, izbăveşte-ne pe noi din toate nevoile ca să cântăm ţie : bucură-te, făcătorule de minuni, Sfinte Părinte Dimitrie !
