Premium
Există două tipuri de marketing bun. Marketingul bun pur și simplu a la nevoile consumatorilor. Marketingul foarte bun creează nevoi în rândul consumatorilor pe care (numai) clientul le poate îndeplini.
A existat o vreme în care nimeni sau aproape nimeni nu credea în viitorul calculatoarelor personale, așteptările futurologilor fiind mai degrabă în sensul existenței unor mainframe-uri legate la terminale nu foarte inteligente. În ciuda acestor așteptări, niște oameni care au crezut că, dimpotrivă, calculatoarele trebuie să fie întâi pe fiecare birou și apoi în fiecare casă.
Evident, cei care au creat primele calculatoare personale accesibile în mod real utilizatorului obișnuit au făcut o grămadă de bani. Lucruri asemănătoare să spun despre Apple. Nimeni nu știa la un moment dat că are nevoie de un iPod dar acuma toată lumea are nevoie cu o formă de muzică atât de portabile încât să încapă într-un buzunar. Astfel se creează piață sau se dă o nouă direcție pieței existente.
În politică, capacitatea de a da direcție susținătorilor se numește leadership. Ca și în marketingul comercial, liderul politic beneficiază de pe urma abilităților sale. Odată generată o direcție politică, o nevoie politică, dacă doriți, liderii sunt primii care sunt capabile să o satisfacă.
Liderul politic este acela care este capabil să propună o idee la care înainte nu ne gândisem sau căreia nu îi dădeam greutate dar care, o dată propusă, ni se pare esențială, fundamentală și nu mai putem trăi fără ea. La nivelul de polarizare politică actual, leadershipul politic trebuie să fie și un leadership moral. Nu doar partidele concurează dar și susținătorii se cred unii pe alții ca fiind o formă sau alta de încarnare a Răului. Liderul politic trebuie să fie un lider moral care să identifice elementele comune latente și să propună o nouă morală politică capabilă să unească grupuri disparate într-o platformă capabilă să câștige alegeri și să construiască consens pentru implementarea de politici publice.
Personal, nu sunt foarte mare fan al rezolvării lucrurilor prin leadership. Prefer alte metode mai favorizante pentru o dezbatere rațională. Dar lipsa de leadership în cadrul opoziției Române în momentul de față este atât de cruntă încât începe să mă doară chiar și pe mine.
Dacă nu avem leadership, în schimb avem un lucru pe care l-am putea numi "follow-ship". Dacă leadershipul este dorința și abilitatea de a genera direcții, follow-shipul este dorința și abilitatea de a urma pe ceilalți. De a nu ieși din limita a ce se așteaptă de la tine. Pe românește, conformism.
Conformismul e o problemă și în PSD, dar este resimțită mai slab la umbra procentelor din sondaje și a capacității organizatorice superioare. Opoziția, în schimb, are nevoie de leadership și nu prea are cu cine. O explicație posibilă este aceea că, în mod tradițional, liderii (Coposu, Constantinescu, Băsescu) apăreau din senin și în mod cumva magic, trimiși parcă de Dumnezeu să ducă corabia dreptei în porturile guvernării.
Dar să ne uităm la ofertă. Dacian Cioloș, între toți șefii de organizații, este modelul perfect al follower-ului. După cum a spus în repetate rânduri la conferințele de lansare ale organizațiilor sale, dl Cioloș dorește o construcție de jos în sus. Adică să facă alții partidul, platforma politică și, în general cam orice. Formula politicoasă este că nu se dorește ca România 100 sau MRI să se alinieze în spatele unui lider mesianic. Ceea ce, tehnic, este bine. Dar fraza apare folosită oricând lumea cere leadership de la Cioloș. Adică orice leadership este etichetat ca mesianic. În aceste condiții, nu este clar care este rolul politic al liderului, altul decât de a conduce un nou guvern tehnocrat.
În USR, o seamă de lideri potențiali, conduși aparent de dl Barna, așteaptă să ia direcție tocmai de la dl Cioloș. Alții, dimpotrivă, reprezentați la un moment dat de dl Seidler, așteaptă a doua venire a lui Nicușor Dan. Simultan, și unii și alții nu doresc să se depărteze prea mult de puținul consens care există în sânul organizației ca să nu pericliteze unitatea acesteia, unitate necesară pentru pogorârea liderului extern salvator.
La Partidul Mișcarea Populară, domnul Băsescu a fost un lider iar acuma nu prea mai este. Nu este mult de zis aici.
În Partidul Național Liberal, principalul partid de opoziție, situația este un pic mai bizară. Lider natural este președintele Iohannis, doar că acesta nu poate să fie și un lider eficace al partidului datorită constrângerilor funcției prezidențiale. În lipsa liderului maxim, Ludovic Orban face și el ceea ce poate, dar nu este clar dacă își propune măcar să împingă partidul într-o anumită direcție sau este mulțumit să continue munca de unificare dintre vechiul PNL și vechiul PDL, muncă ce deja a mâncat prea mult timp și resurse.
Dar, ați putea întreba, cum putem recunoaște leadershipul? Nu este deloc greu, până de curând am avut din abundență leadership. Am avut chiar prea mult leadership care a împins țara în prea multe direcții.
Dl Băsescu a venit la putere sprijinit de Alianța DA, a cărei doctrină era în linii mari democratică și pro drepturi civile. Ajuns la putere, a convins susținătorii că justiția independentă este Calea de aur pentru a realiza aceste lucruri, chiar cu prețul unui stat mai autoritarist. Dacă nici asta nu este leadership, să transformi democrații în autoritariști moderați, atuncea nu știu ce mai este. Pe lângă aceasta, merită menționate celelalte realizări ale sale, cum ar fi că a reformulat practic anumite secțiuni ale Constituției României și că a mutat Partidul Democrat Liberal de la stânga la dreapta spectrului politic.
În momentul de glorie politică al dlui Băsescu, Călin Popescu Tăriceanu a venit la tribună și a spus că el nu datorează nicio loialitate președintelui și întreaga lui loialitate este datorată Parlamentului. A fost o reorientare masivă a Partidul Național Liberal pe care Călin Popescu Tăriceanu a executat-o cu succes. La următoarele alegeri – este drept, și cu un pic de noroc – el a obținut cu partidul său, pentru prima dată în istoria postdecembristă, 20%. Munca sa a fost continuată de către Crin Antonescu care a contribuit decisiv la realizarea alianței dintre PNL și PSD. Nu este vorba strict de alianța partidelor, cât de fapt că dl Antonescu, împreună cu dlPonta, au făcut o asemenea alianță acceptabilă pentru cele două electorate.
Chiar și Victor Ponta a avut momente de leadership (lucru complicat într-un partid atât de mare precum PSD). Dar asta este o discuție mai complicată în care nu intrăm acum
Nu susțin aici că unul sau altul sau vreunul dintre acești politicieni au binemeritat la patrie. Dar spun atât: a fost o perioadă mișto pentru analiza politică, reflectând o perioadă bună pentru raționalitatea politică. Astăzi ne uităm la momentele de îndrăzneală la limita Constituției dar au existat în mod egal replieri care au menținut țara împreună. USL a acceptat, cu greu, înfrângerea la referendum, Traian Băsescu a acceptat că nu poate să impună un premier peste voința Parlamentului, s-a făcut trocul între palate, etc. Din nou, poate aceste decizii vă plac, poate nu. Tot ce zic este că am avut oameni care, în momentele critice au putut să ia o decizie fără să aștepte câteva luni.
Actuala Opoziție, în schimb, mai degrabă se pliază ea strâns în jurul susținătorilor. Unde e un miting, pac, și reprezentanții Opoziției. Aș dori să vă amintesc că, în 2012, politicienii își făceau încă propriile mitinguri.
Unde este o idee populară, pac, face și Opoziția o propunere de referendum. Vă amintesc că Klaus Iohannis a fost inventat ca politician național de PNL (Crin Antonescu) care nu a avut teamă să defileze cu un etnic minoritar.
Dar unde sunt zăpezile de altădată?
Repet, pentru că este important să fiu corect înțeles. Nu este nimic rău în sine ca politicienii să urmeze valorile populației și să răspundă nevoilor acestora. Dar nu chiar tot timpul. Pentru că, fără imaginație, fără viziune, niciodată nu vor putea construi o alianță electorală capabilă să învingă puterea dacă tu nu vii niciodată cu idei noi.
Iar dacă PSD, așa cum sperăm mulți, va face implozie s-ar putea ca bucățile să fie recuperate tot de organizații capabile de leadership. Organizații extremiste, de exemplu.
