Premium
Faptul că facem progrese atât de lente în sistemul de educație e confirmat, din când în când, de rezulatele testelor PISA la nivel internațional. Până la urmă ele ne arată ce scoatem din școlile noastre. Ele sunt certificarea unui sistem care se presupune că ar trebui să dea celui care-l traversează anumite competențe și o pregătire pentru viață și piața muncii.
Dacă nu avem mare încredere în aceste instrumente standardizate sau dacă nu le înțelegem prea bine sensul, e suficient totuși să privim anumite simptome din jurul nostru: proprii copii, elevi, angajați, în general, tineri care trec prin băncile școlii românești, pe care avem ocazia să-i vedem la proba cea mai directă a succesului - felul în care se integrează pe piața muncii, modul în care se raportează la probleme societății, chiar strategiile din viața personală - cum își planifică cariera, banii, cum își organizează viața de familie, cum își cresc copiii.
Acestea sunt semnele eșecului. Oricât ne-am da peste cap să demonstrăm că nu e chiar așa de rău, că, uite, totuși avem și noi olimpicii noștri, realitatea ne plesnește peste față la fiecare pas și ne arată că avem cele mai serioase motive de îngrijorare pentru viitorul acestei națiuni.
Ce e mai greu de înțeles este de ce, în aceste condiții, în care orice om lucid vede prăbușirea tinerelor generații, lucrurile se clintesc atât de greu. Și, aici, din păcate, ajungem la un alt tip de simptome cu multă valoarea explicativă.
Reformarea sistemului de educație în agonie nu poate veni de la oamenii obișnuiți. În general, ideea că reforma o face poporul e o iluzie marxistă. Elitele sunt cele care fac reforma și mă refer la elite în sensul cel mai operațional: oamenii care prin însușirile lor au ajuns să achiziționeze capital financiar, cultural și politic la un nivel care le permite să fie influenți în societate. Fără bani, cunoaștere sau putere politică (adică, în definitiv numărul de voturi din spate) nu poți ajunge în poziția din care poți influența schimbarea. Poporul poate simți nevoia de schimbare, dar nu o poate face el însuși, nici n-ar avea cum, el este un actor colectiv.
Dar cum să facă elitele schimbarea în educație când ele folosesc mediul academic pentru a-și rezolva problemele personale, contorsionând regulile și definițiile după cum le convine?
Țările care au sisteme performante de educație, de la gimnaziu și până la facultate, pleacă totuși de la premisele unei minime onestități a standardelor. Dincolo de orice altceva, programă, curiculă, dotări, pedagogie, există niște reguli unanim acceptate, care, în fond, țin și de bazele morale ale societății. O teză de doctorat are standardele ei minimale - bibliografie, citări, contribuții originale, muncă de cercetare. O ”operă științifică”, orice va fi însemnând ea, se supune la rândul ei unor rigori de același fel. În fond e o operă, nu? O încununare a unei cariere. Iar știința nu e doar un cuvânt din dicționar, ea reprezintă o paradigmă a gândirii.
Ei, bine, la noi, ”operă științifică” și ”teză de doctorat” au devenit doar niște maimuțăreli, fără nici cea mai mică legătură cu standardele care le definesc. Și asta pentru că elitele au avut grijă să le dea o întrebuințare care să le devalorizeze în asemenea hal. Cei care vor să-și reducă pedepsele în pușcării, dar nu toți, doar cei care au bani și influență, adică, elitele care și-au pierdut libertatea, pot scrie ”opere ștințifice” pe bandă rulantă, validate de comisii formate din universitari, publicate la tot felul de edituri, ami mult sau mai puțin obscure.
La fel stau lucrurile și cu tezele de doctorat. Elitele, fie că vorbim de oameni cu bani sau mai marii zilei în politică, pot oricând să-și tragă un titlu universitar, la fel, validat de comisii academice și chiar de către Ministerul Educației.
Dar cum pot face reforma educației, care, repet, ar trebui să plece de la niște minime standarde de onestitate și echitate, niște elite care folosesc sistemul academic, ca actanți direcți sau doar complici, în folosul propriu? Cum poate un profesor universitar, care girează ”literatura științifică de pușcărie”, să mai ceară studenților săi respectarea standardelor academice? Cum poate un politician să promoveze însănătoșirea educației din României, când el însuși sau șeful său de partid sau colegii lui profită la maximum de boala sistemului pentru a-și trage titluri și onoruri?
Ăsta e motivul pentru care reforma în educație e mai mult vorbită în România decât făcută. Cine s-o facă? Plagiatorii și condamnații ”savanți”? Cei care le girează titlurile și ”operele științifice”? Cei care numesc politic inspectorii și directorii de școli, prin concursuri de fațadă, pentru a aduna voturi? Și, atenție!, nici cei care se fac complici prin tăcere și dezinteres față de aceste fenomene de corupție academică, indiferent că sunt oameni simpli sau intelectuali de valoare, nu pot sprijini vreo reformă a educației din România.
Mai pe scurt, suntem încă în stadiul în care elitele folosesc educația ca pe un instrument cu care să achiziționeze, în mod ilegitim, mai mult capital, sau alte forme de capital pe care nu le dețin, să-și dobândească libertatea mai repede, iar în acest stadiu e puțin probabil ca ele să se înhame la vreo schimbare serioasă a școlii românești. Pentru că orice schimbare serioasă nu se poate face decât pe un teren solid al standardelor morale, altfel, totul se surpă într-o clipă.
