Poeziile lui Silviu Dachin din volumul „Deasupra planetei un fluture”, editura Karth, 2014, sunt parcă fragmente dintr-un poem mai vast, în care încap nuanţări şi schimbări ale unghiului privirii.
Dragostea şi moartea acaparează atenţia autorului, când „între minus şi plus infinit/ e diferenţă de-o femeie”. Îndrăgostitul se întreabă „de ce trebuie să fiu eu ultimul care află că în oglinda ta înoată fluturi”, fiind conştient că „în ce te priveşte pe tine, ştiu mai multe decât mi-ar putea spune vreodată nebunia”, iar „măştile nu au făcut niciodată minuni”. Apoi recunoaşte: „ca pe un sac prăfuit îmi scutur sufletul/ la picioarele tale/ vor veni oameni cu buze murdare/ şi câini obosiţi/ nu-i alunga umple-le burţile/ lasă-i să doarmă/ până la zâmbetul şi înflorirea de apoi/ ştii bine că nimeni nu a ieşit viu/ din gândurile mele (mă cunoşti)”. Iubita e „motivul pentru care în fiecare zi merg tot mai/ aproape de moarte”.
Poetul scrie „(…) cu marker negru/ pe o coajă de pâine dragoste/ deschid larg ferestrele trag în piept ceaţa cu/ porumbei cu tot/ sorb ceaiul din cană şi cobor/ în urma mea epiglota se închide/ cu un sunet metalic (fuga- de dimineaţă)”, când Dumnezeu „iubeşte fără să întrebe pe cineva/ dacă asta face bine sau rău/ imaginii sale publice”.
Sensibile, ponderat discursive sau laconice, fulgurant spectaculoase, versurile nu se feresc de cuvintele mari, „am cerut să mi se taie din veşnicie/ şi să se înlocuiască acum/ tot timpul ăsta putred de absenţa ta”. I-aş sugera autorului să fie atent. Pe acest teren e o plăcuţă cu minat. Noroc cu infuziile de ironie şi autoironie, ce-şi găsesc breşe când şi când.
Comentează