DOCUMENT: Dacă un judecător național constată contrară dreptului UE o decizie CCR el nu trebuie pedepsit

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a dat o decizie prin care judecătorii români nu trebuie să respecte deciziile Curții Constituționale, inclusiv cele referitoare la formarea completurilor de 5 judecători, dacă acestea duc la prescrierea unor fapte de corupție.

CONSULTAȚI AICI MINUTA DECIZIEI CJUE

Astfel, pe parcursul a 52 de pagini, CJUE motivează pe larg modalitatea în care a ajuns să pună un „instrument„ valoros în mâna judecătorilor români, respectiv posibilitatea de a nu îndeplini întocmai decizii ale CCR.

STIRIPESURSE va prezenta în detaliu aspecte esențiale din actul judecătorilor europeni între care și motivele efective pentru care aceștia au deciz

Cu toate acestea posibilitatea acordată magistraților este una limitată riguros iar ea poate fi uzată doar dacă sunt îndeplinite cumulativ două cerințe: cauza judecată vizează acte nelegale împotriva Uniunii Europene combinat cu apropierea termenului de  prescripție a respectivei cauze Doar în acest context judecătorii români vor putea să nu aplice rigorile unei decizii a CCR.

Citește și: Procurorii cer PEDEPSE URIAȘE, în Dosarul Colectiv: Au ars oameni cât pentru un cimitir întreg!...

Pentru a stabilit astfel CJUE enumeră detaliat întrebrile și arată îngrijorările magistraților români care au ales corespondența cu instanța europeană pentru a dezlega situațiile nefaste create de deciziile CCR.

Pe fondul problemelor...

„Cu privire la fond

154 Prin intermediul cererilor de decizie preliminară, instanțele de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea mai multor principii și dispoziții ale dreptului Uniunii, precum articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 325 alineatul (1) TFUE, principiul supremației dreptului Uniunii, articolul 2 din Convenția PIF, precum și Decizia 2006/928. Problemele pe care le ridică instanțele de trimitere în această privință se referă în esență la:

aspectul dacă Decizia 2006/928, precum și rapoartele întocmite în temeiul acestei decizii au caracter obligatoriu pentru România (prima întrebare în cauza C-379/19);

conformitatea cu dreptul Uniunii, în special cu articolul 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, a unei reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunțate în primă instanță de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului în discuție trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri pronunțate în apel și rămase definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel (prima întrebare în cauzele C-357/19 și C-840/19, precum și prima și a patra întrebare în cauza C-811/19), și

conformitatea cu dreptul Uniunii, în special, pe de o parte, cu articolul 2 și cu articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și cu Decizia 2006/928 și, pe de altă parte, cu principiul supremației dreptului Uniunii, a unei reglementări sau a unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale referitoare la admisibilitatea anumitor probe și la legalitatea compunerii completurilor de judecată care se pronunță în materie de corupție, de frauda în domeniul TVA-ului și de răspundere disciplinară a magistralilor și, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, nu pot lăsa neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din respectivele decizii, deși consideră că această jurisprudență este contrară dispozițiilor dreptului Uniunii (a doua și a treia întrebare în cauzele C-357/19, C-379/19, C-811/19 și C-840/19, precum și întrebarea unica în cauza C-547/19)”, se arată în documentul intrat în posesia STIRIPESURSE.

Explicațiile CJUE

„Cu privire la prima întrebare în cauza C-379/19

155 Prin intermediul primei întrebări adresate în cauza C-379/19, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă Decizia 2006/928, precum și recomandările formulate în rapoartele Comisiei adoptate în temeiul acestei decizii sunt obligatorii pentru România.

156 Trebuie amintit de la bun început că Decizia 2006/928 este un act adoptat de o instituție a Uniunii, și anume Comisia, în temeiul Actului de aderare, care face parte din dreptul primar al Uniunii, și că ea constituie mai exact o decizie în sensul articolului 288 al patrulea paragraf TFUE. în ceea ce privește rapoartele Comisiei către Parlamentul European și Consiliu, întocmite în temeiul MCV instituit prin această decizie, ele trebuie de asemenea să fie considerate acte adoptate de o instituție a Uniunii, care au ca temei juridic dreptul Uniunii, și anume articolul 2 din decizia menționată (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 149).

157 Astfel cum reiese din considerentele (4) și (5) ale Deciziei 2006/928, aceasta a fost adoptată în contextul aderării României la Uniune, intervenită la 1 ianuarie 2007, în temeiul articolelor 37 și 38 din Actul de aderare, care împuterniceau Comisia să adopte măsurile necesare în cazul unui risc iminent de perturbare semnificativă a funcționării pieței interne ca urmare a nerespectării de către România a angajamentelor asumate în cadrul negocierilor de aderare și, respectiv, în cazul unui risc iminent privind apariția unor deficiențe grave în România în ceea ce privește respectarea dreptului Uniunii referitor la spațiul de libertate, de securitate și de justiție.

158 Or, Decizia 2006/928 a fost adoptată ca urmare a existenței unor riscuri iminente de natura celor prevăzute la articolele 37 și 38 din Actul de aderare. într-adevăr, după cum reiese din Raportul de monitorizare al Comisiei din 26 septembrie 2006 privind stadiul pregătirii Bulgariei și României pentru aderarea la Uniunea Europeană [COM(2006) 549 final], la care se referă considerentul (4) al Deciziei 2006/928, aceasta instituție a constatat subzistența în România a unor deficiențe, în special în domeniul justiției și al luptei împotriva corupției, și a propus Consiliului să condiționeze aderarea acestui stat la Uniune de instituirea unui mecanism de cooperare și de verificare cu scopul de a face față acestor deficiențe. în acest sens, astfel cum reiese în special din considerentele (4) și (6) ale acesteia, decizia menționată a instituit MCV și a edîctat, în domeniul reformei sistemului judiciar și al luptei împotriva corupției, obiectivele de referință prevăzute la articolul 1 și prezentate în anexa la aceeași decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 157 și 158).

159 în această privință și după cum enunță considerentele (2) și (3) ale Deciziei 2006/928, spațiul de libertate, securitate și justiție și piața internă se bazează pe încrederea reciprocă dintre statele membre în privința faptului că deciziile și practicile administrative și judiciare ale acestora respectă pe deplin statul de drept, această condiție implicând existența în toate statele membre a unui sistem judiciar și administrativ imparțial, independent și eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între altele pentru a lupta împotriva corupției (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 159).

160 Or, articolul 49 TUE, care prevede posibilitatea oricărui stat european de a solicita să devină membru al Uniunii, precizează că aceasta regrupează state care au aderat în mod liber și voluntar la valorile comune prevăzute în prezent la articolul 2 TUE, care respectă aceste valori și care se angajează să le promoveze. în special, rezultă din articolul 2 TUE că Uniunea se întemeiază pe valori, precum statul de drept, care sunt comune statelor membre într-o societate caracterizată printre altele prin justiție. în această privință trebuie arătat că încrederea reciprocă dintre statele membre și în special dintre instanțele lor se întemeiază pe premisa fundamentală potrivit căreia statele membre împărtășesc o serie de valori comune pe care se întemeiază Uniunea, după cum se precizează la acest articol (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 160 și jurisprudența citată).

161 Astfel, respectarea valorilor prevăzute la articolul 2 TUE constituie o condiție prealabilă aderării la Uniune a oricărui stat european care solicită să devină membru al Uniunii. în acest context, MCV a fost instituit prin Decizia 2006/928 pentru a se asigura respectarea valorii statului de drept în România (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 161).

162 Pe de altă parte, respectarea de către un stat membru a valorilor consacrate la articolul 2 TUE constituie o condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privința acestui stat membru. Prin urmare, un stat membru nu își poate modifica legislația astfel încât să determine un regres al protecției valorii statului de drept, valoare care este concretizată printre altele de articolul 19 TUE. Statele membre sunt, așadar, obligate să asigure evitarea oricărui regres în raport cu această valoare al legislației lor în materie de organizare a justiției, abținându-se să adopte norme care ar aduce atingere independenței judecătorilor [Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 162, precum și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 15 iulie 2021, Comisia/Polonia (Regimul disciplinar al judecătorilor), C-791/19, EU:C:2021:596, punctul 51].

Citește și: Detaliul FIN CARE indică TEAMA ex-secretarului de stat din mega-dosarul `Baza Cutezătorii`...

163 în acest context, trebuie arătat că actele adoptate înainte de aderare de instituțiile Uniunii, printre care figurează Decizia 2006/928, sunt obligatorii pentru România de la data aderării sale la Uniune, în temeiul articolului 2 din Actul de aderare, și rămân în vigoare, în conformitate cu articolul 2 alineatul (3) din Tratatul de aderare, până când sunt abrogate (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 163).

164 Referitor, mai precis, la măsurile adoptate în temeiul articolelor 37 și 38 din Actul de aderare, deși este adevărat că primul paragraf al fiecăruia dintre aceste articole a autorizat Comisia să adopte măsurile pe care le menționează „până la împlinirea unui termen de cel mult trei ani de la data aderării”, al doilea paragraf al fiecăruia dintre articolele respective a prevăzut totuși în mod expres că măsurile astfel adoptate ar putea fi aplicate dincolo de termenul respectiv atât timp cât angajamentele corespunzătoare nu au fost îndeplinite sau atât timp cât deficiențele constatate subzistă și că acestea vor fi ridicate doar atunci când angajamentul corespunzător va fi îndeplinit sau deficiența în cauză remediată. De altfel, chiar Decizia 2006/928 precizează, în considerentul (9), că „va fi abrogată atunci când au fost atinse toate obiectivele de referință”.

165 Prin urmare, Decizia 2006/928 continuă să își producă efectele după data aderării României la Uniune atât timp cât nu a fost abrogată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 165).

166 în ceea ce privește aspectul dacă și în ce măsură Decizia 2006/928 este obligatorie pentru România, trebuie amintit că articolul 288 al patrulea paragraf TFUE prevede, la fel ca articolul 249 al patrulea paragraf CE, că o decizie „este obligatorie în toate elementele sale” pentru destinatarii pe care îi indică.

167 Conform articolului 4 din Decizia 2006/928, aceasta se adresează statelor membre, ceea ce include România de la data aderării sale. Prin urmare, decizia respectivă are caracter obligatoriu în toate elementele sale pentru acest stat membru de la data aderării sale la Uniune. Astfel, decizia menționată impune României obligația de a atinge obiectivele de referință care figurează în anexa la aceasta și de a prezenta Comisiei în fiecare an, în temeiul articolului 1 primul paragraf din aceasta, un raport privind progresele realizate în această privință (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 167 și 168).

168 în ceea ce privește în special aceste obiective de referință, trebuie adăugat că ele au fost definite, după cum reiese din cuprinsul punctelor 157-162 din prezenta hotărâre, ca urmare a deficiențelor constatate de Comisie înainte de aderarea României la Uniune, printre altele în domeniile reformei judiciare și luptei împotriva corupției, și că urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE, condiție pentru a beneficia de toate drepturile care decurg din aplicarea tratatelor în privința statului membru menționat. în plus, obiectivele de referință

menționate concretizează angajamentele specifice asumate de România și cerințele acceptate de aceasta la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004, care figurează în anexa IX la Actul de aderare, referitoare în special la domeniile justiției și luptei împotriva corupției. Prin urmare, astfel cum reiese din considerentele (4) și (6) ale Deciziei 2006/928, instituirea MCV și stabilirea obiectivelor de referință au avut ca scop finalizarea aderării României la Uniune, pentru a remedia deficiențele constatate de Comisie anterior acestei aderări în domeniile respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 169-171).’

169 Rezultă că obiectivele de referință au caracter obligatoriu pentru România, astfel încât acest stat membru este supus obligației specifice de a atinge obiectivele respective și de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp. De asemenea, statul membru menționat are obligația de a se abține să pună în aplicare orice măsură care ar risca să compromită realizarea acelorași obiective (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 172). ’

170 în ceea ce privește rapoartele întocmite de Comisie în temeiul Deciziei 2006/928, trebuie amintit că, pentru a stabili dacă un act al Uniunii produce efecte obligatorii, este necesar să se examineze substanța acestuia și să se evalueze efectele lui în lumina unor criterii obiective, cum este conținutul acestui act, ținându-se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării acestuia din urmă, precum și de competențele instituției care este autoarea actului respectiv (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19’și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 173, precum și jurisprudența citată).

171 în speță, este adevărat că rapoartele întocmite pe baza Deciziei 2006/928 sunt, în temeiul articolului 2 primul paragraf din aceasta, adresate nu României, ci Parlamentului și Consiliului. în plus, deși aceste rapoarte conțin o analiză a situației din România și formulează cerințe în privința acestui stat membru, concluziile cuprinse în ele adresează „recomandări” statului membru respectiv întemeindu-se pe aceste cerințe.

172 Totuși, astfel cum reiese din coroborarea articolelor 1 și 2 din decizia amintită, aceste rapoarte sunt destinate să analizeze și să evalueze progresele realizate de România în raport cu obiectivele de referință pe care acest stat membru trebuie să le atingă. Referitor în special la recomandările care figurează în rapoartele respective, ele sunt formulate în vederea realizării acestor obiective și pentru a ghida reformele statului membru respectiv în această privință (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 175).

173 Cu privire la acest aspect trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, din principiul cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE, rezultă că statele membre sunt ținute să ia toate măsurile necesare pentru a garanta aplicabilitatea și eficacitatea dreptului Uniunii, precum și să elimine consecințele ilicite ale unei încălcări a acestui drept și că o astfel de obligație revine, în cadrul competențelor sale, fiecărui organ al statului membru în cauză (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 176, precum și jurisprudența citată).

174 în aceste condiții, pentru a se conforma obiectivelor de referință enunțate în anexa la Decizia 2006/928, România trebuie să țină seama în mod corespunzător de cerințele și de recomandările formulate în rapoartele întocmite de Comisie în temeiul acestei decizii. în special, acest stat membru nu poate adopta sau menține în domeniile acoperite de obiectivele de referință măsuri care ar risca să compromită rezultatul pe care acestea îl prevăd. în cazul în care Comisia exprimă într-un astfel de raport îndoieli cu privire la compatibilitatea unei măsuri naționale cu unul dintre obiectivele de referință, revine României sarcina de a colabora cu bună-credință cu această instituție pentru a surmonta, cu respectarea deplină a acestor obiective de referință și a dispozițiilor tratatelor, dificultățile întâmpinate cu privire la realizarea obiectivelor de referință menționate (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 177).

175 Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare în cauza C-379/19 că Decizia 2006/928 este, atât timp cât nu a fost abrogată, obligatorie în toate elementele sale pentru România. Obiectivele de referință care figurează în anexa la aceasta urmăresc să asigure respectarea de către acest stat membru a valorii statului de drept prevăzute la articolul 2 TUE și au caracter obligatoriu pentru statul membru respectiv, în sensul că acesta din urmă este ținut să ia măsurile adecvate pentru atingerea acestor obiective, ținând seama în mod corespunzător, în temeiul principiului cooperării loiale prevăzut la articolul 4 alineatul (3) TUE, de rapoartele întocmite de Comisie pe baza deciziei respective, în special de recomandările formulate în rapoartele menționate.”, au mai notat judecătorii CJUE în documentul citat.

Răspunsul privind completurile specializate

„Cu privire la prima întrebare în cauzele C-357/19 și C-840/19, precum și la prima și la a patra întrebare în cauza C-811/19

Prin intermediul primei întrebări în cauzele 0357/19 și C-840/19, precum și al primei și al celei de a patra întrebări în cauza C-811/19, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunțate, în primă instanță, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai-căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului în discuție trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel.

177 Cu titlu introductiv, trebuie arătat că instanța de trimitere din aceste cauze subliniază importanța efectelor pe care jurisprudența Curții Constituționale rezultată din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 referitoare la compunerea completurilor de judecată ale înaltei Curți de Casație și Justiție le-ar putea avea asupra efectivității urmăririi, a sancționării, precum și a executării sancțiunilor în materie de infracțiuni de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului, cum sunt cele care îi vizează pe inculpați, în rândul cărora figurează persoane care ocupau cele mai importante poziții în statul român la data faptelor reproșate. Ea solicită astfel Curții în esență să se pronunțe cu privire la compatibilitatea unei asemenea jurisprudențe cu dreptul Uniunii.

178 Deși întrebările pe care le adresează în această privință vizează în mod formal articolul 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, fără a se referi la Decizia 2006/928, această decizie, precum și obiectivele de referință care figurează în anexa la aceasta sunt relevante pentru răspunsul care trebuie dat la întrebările menționate. în schimb, deși instanța de trimitere se referă de asemenea, în întrebările sale, la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și la Directivele 2015/849 și 2017/1371, o examinare care ar privi în plus aceste din urmă dispoziții nu este necesară pentru a răspunde la problemele pe care le ridică întrebările respective. în ceea ce privește aceste directive, trebuie arătat, de altfel, că perioada relevantă în cauzele în discuție în litigiile principale este anterioară intrării lor în vigoare.

179 în aceste condiții, este necesar să se răspundă la întrebările menționate în lumina atât a articolului 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, cât și a Deciziei 2006/928.

180 în această privință, astfel cum s-a amintit la punctul 133 din prezenta hotărâre, în stadiul actual al dreptului Uniunii, acest drept nu prevede norme care să guverneze organizarea justiției în statele membre și în special compunerea completurilor de judecată în materie de corupție și de fraudă. Prin urmare, normele menționate intră, în principiu, în competența statelor membre. Totuși, în exercitarea acestei competențe, statele respective sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii.

181 în ceea ce privește obligațiile care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE, această dispoziție impune statelor membre să combată frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective (Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolcv și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 50 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU: C:2019:30, punctul 25).

182 în acest context, pentru a asigura protecția intereselor financiare ale Uniunii, revine în special statelor membre sarcina de a lua măsurile necesare pentru a garanta colectarea efectivă și integrală a resurselor proprii reprezentate de veniturile provenite din aplicarea unei cote uniforme la bazele armonizate de evaluare a TVA-ului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctele 31 și 32, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctele 51 și 52). De asemenea, statele membre sunt obligate să adopte măsuri efective care să permită recuperarea sumelor plătite în mod nejustificat beneficiarului unei subvenții finanțate parțial din bugetul Uniunii (Hotărârea din 1 octombrie 2020, Urad speciălnej prokuratury, C-603/19, EU:C:2020:774, punctul 55).

Citește și: PEDEAPSĂ DURĂ cerută de procurorii DNA în cazul ex-secretarului de stat Mihnea Costoiu

183 în consecință, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctele 94 și 95 din Concluziile prezentate în cauzele C-357/19 și C-547/19, noțiunea de „interese financiare” ale Uniunii, în sensul articolului 325 alineatul (1) TFUE, cuprinde nu numai veniturile puse la dispoziția bugetului Uniunii, ci și cheltuielile acoperite din bugetul menționat. Această interpretare este confirmată de definiția noțiunii de „fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale [Uniunii]”, care figurează la articolul 1 alineatul (1) literele (a) și (b) din Convenția PIF și care vizează diferite acțiuni sau omisiuni intenționate atât în materie de cheltuieli, cât și de venituri.

184 Pe de altă parte, în ceea ce privește expresia „orice activitate ilegală”, care figurează la articolul 325 alineatul (1) TFUE, trebuie amintit că termenii „activitate ilegală” desemnează în mod obișnuit comportamente contrare legii, în timp ce determinantul „orice” indică faptul că este vizat, fără distincție, ansamblul acestor comportamente. De altfel, având în vedere importanța care trebuie recunoscuta protecției intereselor financiare ale Uniunii, care constituie un obiectiv al acesteia, noțiunea respectivă de „activitate ilegală” nu poate fi interpretată în mod restrictiv (Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, punctul 45 și jurisprudența citată).

185 Astfel, după cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 100 din Concluziile prezentate în cauzele C-357/19 și C-547/19, noțiunea menționată de „activitate ilegală” acoperă printre altele orice act de corupție al funcționarilor sau orice abuz în serviciu din partea acestora care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, sub forma, de exemplu, a unei perceperi pe nedrept a fondurilor acesteia. In acest context, prezintă o importanță redusă dacă actele de corupție se materializează într-o acțiune sau într-o omisiune a funcționarului vizat, ținând seama de faptul că o omisiune poate fi la fel de prejudiciabilă pentru interesele financiare ale Uniunii ca o acțiune și poate fi legată intrinsec de o asemenea acțiune, astfel cum sunt legate, de exemplu, omisiunea unui funcționar de a efectua controalele și verificările necesare pentru cheltuielile acoperite din bugetul Uniunii sau autorizarea unor cheltuieli necorespunzătoare ori incorecte din fondurile Uniunii.

186 împrejurarea că articolul 2 alineatul (1) din Convenția PIF coroborat cu articolul 1 alineatul (1) din această convenție se referă numai la frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii nu este de natură să infirme această interpretare a articolului 325 alineatul (1) TFUE, ai cărui termeni vizează în mod expres „frauda și orice altă activitate ilegală care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii”. în plus, așa cum reiese din articolul 1 litera (a) din convenția menționată, o deturnare de fonduri care provin din bugetul Uniunii în alte scopuri decât cele pentru care au fost acordate inițial constituie o fraudă, astfel încât o asemenea deturnare poate fi în egală măsură la originea sau rezultatul unui act de corupție. Aceasta echivalează cu a demonstra că acte de corupție pot fi legate de cazuri de fraudă și, invers, că săvârșirea unei fraude poate fi facilitată prin acte de corupție, astfel încât o eventuală atingere adusă intereselor financiare poate rezulta, în anumite situații, din asocierea unei fraude în domeniul TVA-ului cu acte de corupție. După cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 98 din Concluziile prezentate în cauzele C-357/19 și C-547/19, posibila existență a unei asemenea legături este confirmată de Protocolul la Convenția PIF, care acoperă, potrivit articolelor 2 și 3 din aceasta, actele de corupție pasivă și activă.

187 Trebuie amintit de asemenea că Curtea a statuat deja că inclusiv abaterile care nu au un impact financiar precis pot afecta grav interesele financiare ale Uniunii (Hotărârea din 21 decembrie 2011, Chambre de commerce et d’industrie de 1’Indie, C-465/10, EU:C:2011:867, punctul 47 și jurisprudența citată). în consecință, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 103 din Concluziile prezentate în cauzele C-357/19 și C-547/19, articolul 325 alineatul (1) TFUE poate acoperi nu numai fapte care cauzează efectiv o pierdere de resurse proprii, ci și tentativa de comitere a unor asemenea fapte.

188 în acest context, trebuie adăugat că, în ceea ce privește România, obligația de combatere a corupției care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, așa cum rezultă din articolul 325 alineatul (1) TFUE, este completată de angajamentele specifice pe care acest stat membru și le-a asumat la încheierea negocierilor de aderare la 14 decembrie 2004. într-adevăr, în conformitate cu punctul I (4) din anexa IX la Actul de aderare, statul membru menționat s-a angajat printre altele să „accelereze considerabil lupta împotriva corupției, în special împotriva corupției de nivel înalt, prin asigurarea unei aplicări riguroase a legislației anticorupție”. Acest angajament specific a fost concretizat ulterior prin adoptarea Deciziei 2006/928, prin care au fost stabilite obiective de referință în vederea remedierii deficiențelor constatate de Comisie înainte de aderarea României la Uniune, în special în domeniul luptei împotriva corupției. Astfel, anexa la această decizie, în care sunt expuse respectivele obiective de referință, prevede la punctul 3 obiectivul ,,[c]ontinu[ării] unor cercetări profesioniste și imparțiale cu privire la acuzațiile de corupție de nivel înalt”, și, la punctul 4, obiectivul „[ajdoptfării] unor măsuri suplimentare de prevenire și combatere a corupției, în special în cadrul administrației locale”.

189 Așa cum s-a amintit la punctul 169 din prezenta hotărâre, obiectivele de referință pe care România s-a angajat astfel să le atingă au caracter obligatoriu pentru acest stat membru, în sensul că acesta este supus obligației specifice de a atinge obiectivele respective și de a lua măsurile adecvate în vederea realizării lor în cel mai scurt timp. De asemenea, statul membru menționat are obligația de a se abține să pună în aplicare orice măsură care ar risca să compromită atingerea acelorași obiective. Or, obligația de a lupta în mod efectiv împotriva corupției și în special a corupției la nivel înalt, care decurge din obiectivele de referință prezentate în anexa la Decizia 2006/928 coroborate cu angajamentele specifice ale României, nu se limitează doar la cazurile de corupție care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii.

190 De asemenea, rezultă, pe de o parte, din prevederile articolului 325 alineatul (1) TFUE, care impun combaterea fraudei și a oricărei alte activități ilegale care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, și, pe de altă parte, din cele ale Deciziei 2006/928, care impun prevenirea și combaterea corupției în general, că România trebuie să prevadă aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive în cazul unor astfel de infracțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 53).

191 în această privință, deși statul membru menționat dispune de libertatea de alegere a sancțiunilor aplicabile, care pot lua forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni penale sau a unei combinații a celor două, el este totuși obligat, în conformitate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, să se asigure că infracțiunile de fraudă gravă și de corupție gravă care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii sunt pasibile de sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 54 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 27). în plus, în ceea ce privește infracțiunile de corupție în general, obligația de a prevedea sancțiuni penale care au caracter efectiv și disuasiv decurge, pentru România, din Decizia 2006/928, având în vedere că, așa cum s-a arătat la punctul 189 din prezenta hotărâre, această decizie obligă statul membru menționat să lupte, în mod efectiv și independent de o eventuală atingere adusă intereselor financiare ale Uniunii, împotriva corupției și în special împotriva corupției la nivel înalt.

192 în plus, revine României sarcina de a se asigura că normele sale de drept penal și de procedură penală permit o sancționare efectivă a infracțiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și de corupție în general. Astfel, deși sancțiunile prevăzute și procedurile penale instituite pentru combaterea acestor infracțiuni intră în competența acestui stat membru, respectiva competență este limitată nu numai de principiile proporționalității și echivalenței, ci și de principiul efectivității, care impune ca sancțiunile respective să aibă un caracter efectiv și disuasiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 mai 2018, Scialdone, C-574/15, EU:C:2018:295, punctul 29, precum și Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctele 29 și 30). Această cerință de efectivitate se extinde în mod necesar atât la urmărirea și la sancționarea infracțiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și de corupție în general, cât și la punerea în aplicare a pedepselor dispuse, întrucât, în lipsa unei executări efective a sancțiunilor, ele nu ar putea avea caracter efectiv și disuasiv.

193 In acest context, îi incumbă în primul rând legiuitorului național sarcina de a lua măsurile necesare. Acestuia îi revine obligația, dacă este cazul, să își modifice reglementarea și să garanteze că regimul procedural aplicabil urmăririi și sancționării infracțiunilor de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, precum și a infracțiunilor de corupție în general nu este conceput așa încât să prezinte, pentru rațiuni inerente acestuia, un risc sistemic de impunitate a faptelor care constituie asemenea infracțiuni, asigurând în același timp protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor acuzate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctul 65, precum și Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 31).

194 Cât privește instanțele naționale, acestora le revine sarcina de a da efect deplin obligațiilor care decurg din articolul 325 alineatul (1) TFUE, precum și din Decizia 2006/928 și de a lăsa neaplicate dispoziții interne care, în cadrul unei proceduri care privește infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau infracțiuni de corupție în general, împiedică aplicarea unor sancțiuni efective și disuasive pentru a combate astfel de infracțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 39 și jurisprudența citată, Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 32, precum și Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/Î9 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 249 și 251).

195 în speță, din indicațiile care figurează în cererile de decizie preliminară în cauzele C-357/19, C-811/19 și C-840/19, rezumate la punctele 60, 95 și 107 din prezenta hotărâre, reiese că, prin Decizia nr. 417/2019 pronunțată la 3 iulie 2019 la sesizarea președintelui Camerei Deputaților, Curtea Constituțională a dispus ca toate cauzele soluționate de înalta Curte de Casație și Justiție în primă instanță anterior datei de 23 ianuarie 2019 și în care hotărârile pronunțate de instanța menționată nu au devenit definitive la data acestei decizii să fie rejudecate de completuri specializate în materie de luptă împotriva corupției, alcătuite potrivit articolului 29 alineatul (1) din Legea nr. 78/2000, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională. Potrivit acelorași indicații, dezlegările efectuate prin Decizia nr. 417/2019 presupun o rejudecare în primă instanță, printre altele, a tuturor cauzelor care, la 23 ianuarie 2019, se aflau în curs de judecată, în faza apelului, sau în care hotărârea pronunțată în apel putea, la aceeași data, să facă încă obiectul unei căi extraordinare de atac. Din indicațiile menționate mai rezultă că, în Decizia nr. 685/2018, pronunțată la 7 noiembrie 2018 la sesizarea prim-ministrului, Curtea Constituțională a statuat că desemnarea prin tragere la sorți a doar 4 dintre cei 5 membri ai completurilor de 5 judecători ale înaltei Curți de Casație și Justiție care se pronunță în apel este contrară articolului 32 din Legea nr. 304/2004 modificată, precizând totodată că această decizie se aplică de la data publicării sale în special în cauzele aflate în curs de judecată, precum și în cele finalizate, în măsura în care justițiabilii sunt încă în termenul de exercitare a căilor de atac extraordinare corespunzătoare, și că jurisprudența rezultată din decizia menționată impune ca toate aceste cauze să facă obiectul unei rejudecări în apel de către un complet de judecată ai cărui membri sunt determinați toți prin tragere la sorți.

196 Pe de altă parte, așa cum reiese din cuprinsul punctului 108 din prezenta hotărâre, jurisprudența Curții Constituționale rezultată din deciziile menționate la punctul anterior se poate aplica succesiv, ceea ce poate presupune în privința unui inculpat aflat într-o situație precum cea a lui NC necesitatea unei duble judecări a cauzei în primă instanță și, eventual, a unei triple judecări în apel.

197 Astfel, necesitatea care decurge din această jurisprudență a Curții Constituționale de a se proceda la rejudecarea cauzelor de corupție în discuție are în mod inevitabil ca efect prelungirea duratei procedurilor penale aferente. Or, pe lângă faptul că România s-a angajat, după cum rezultă din cuprinsul punctului I. (5) din anexa IX la Actul de aderare, să „revizui [ască] procedurile] penale îndelungate, până la sfârșitul anului 2005, pentru a asigura că tratarea cazurilor de corupție se face într-un mod rapid și transparent, astfel încât să se garanteze sancțiuni adecvate cu efect descurajator”, Curtea a statuat că, ținând seama de obligațiile specifice care îi incumbă acestui stat membru în temeiul Deciziei 2006/928 în materia luptei împotriva corupției, reglementarea și practica naționale în această materie nu pot avea drept consecință prelungirea duratei anchetelor privind infracțiunile de corupție sau slăbirea în orice alt mod a luptei împotriva corupției (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctul 214).

198 Trebuie adăugat că instanța de trimitere în cauzele C-357/19, C-811/19 și 0840/19 a făcut referire nu numai la complexitatea și la durata unei astfel de rejudecări în fața înaltei Curți de Casație și Justiție, ci și la normele naționale de prescripție, în special la cea prevăzută la articolul 155 alineatul (4) din Codul penal, potrivit căreia termenul de prescripție se socotește îndeplinit, indiferent de numărul de întreruperi, cel târziu la data la care a fost depășit cu încă o dată. Ea apreciază astfel că aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 ar putea, într-un număr considerabil de cazuri, să conducă la prescrierea infracțiunilor, astfel încât creează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general.

199 în sfârșit,, potrivit indicațiilor care figurează în cererile de decizie preliminară, înalta Curte de Casație și Justiție dispune de o competență exclusivă pentru soluționarea tuturor infracțiunilor de fraudă care poate aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii și de corupție în general, săvârșite de persoane care ocupă cele mai importante poziții în statul român, în cadrul puterilor executivă, legislativă și judecătorească.

200 în această privință, trebuie arătat că un risc sistemic de impunitate nu poate fi exclus atunci când aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 coroborată cu punerea în aplicare a dispozițiilor naționale în materie de prescripție are ca efect să se evite sancționarea efectivă și disuasivă a unei categorii bine determinate de persoane, în speță cele care ocupă cele mai importante poziții ale statului român și care au fost condamnate pentru săvârșirea în exercitarea funcțiilor lor a unor fapte de fraudă gravă și/sau de corupție gravă printr-o hotărâre în primă instanță și/sau în apel a înaltei Curți de Casație și Justiție, hotărâre ce a făcut totuși obiectul unui apel și/sau al unei căi extraordinare de atac la aceeași instanță.

201 într-adevăr, deși limitate pe plan temporal, aceste decizii ale Curții Constituționale sunt în special susceptibile să aibă un impact direct și generalizat asupra respectivei categorii de persoane, din moment ce, sancționând cu nulitatea absolută o asemenea hotărâre de condamnare a înaltei Curți de Casație și Justiție și impunând o rejudecare a cauzelor de fraudă și/sau de corupție în discuție, deciziile menționate pot avea ca efect prelungirea duratei procedurilor penale aferente în afara termenelor de prescripție aplicabile, riscul de impunitate devenind în acest fel sistemic față de categoria de persoane menționată.

202 Or, un asemenea risc ar repune în discuție obiectivul urmărit atât de articolul 325 alineatul (1) TFUE, cât și de Decizia 2006/928, care constă în combaterea corupției la nivel înalt prin intermediul unor sancțiuni efective și disuasive.

203 Rezultă că, în ipoteza în care instanța de trimitere din cauzele C-357/19, C-811/19 și C-840/19 ar ajunge la concluzia că aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 coroborată cu punerea în aplicare a dispozițiilor naționale în materie de prescripție și în special a termenului absolut de prescripție prevăzut la articolul 155 alineatul (4) din Codul penal implică un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general, sancțiunile prevăzute de dreptul național pentru combaterea unor astfel de infracțiuni nu ar putea fi considerate drept efective și disuasive, ceea ce ar fi incompatibil cu articolul 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, precum și cu Decizia 2006/928.

204 în aceste condiții, în măsura în care procedurile penale în discuție în litigiile principale constituie o punere în aplicare a articolului 325 alineatul (1) TFUE și/sau a Deciziei 2006/928 și, așadar, a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, aceasta instanță de trimitere trebuie de asemenea să se asigure că simt respectate drepturile fundamentale garantate de cartă persoanelor în discuție în cauzele principale, în special cele garantate la articolul 47 din aceasta. în domeniul penal, respectarea acestor drepturi trebuie garantată nu numai în cursul fazei cercetării penale, din momentul în care persoana în cauză este acuzată, ci și în cadrul procedurilor penale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 iunie 2018, Kolev și alții, C-612/15, EU:C:2018:392, punctele 68 și 71, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Dzivev și alții, C-310/16, EU:C:2019:30, punctul 33) și în cadrul executării pedepselor.

Citește și: Hackerul luat în COLIMATOR de DIICOT ar DEȚINE ZECI DE BITCOIN urmare faptelor sale...

205 în această privință, trebuie amintit că articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă consacră dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Prin faptul că impune ca instanța să fie „constituită în prealabil prin lege”, această dispoziție urmărește să asigure că organizarea sistemului judiciar este reglementată de o lege adoptată de puterea legislativă într-un mod conform cu normele care încadrează exercitarea competenței sale, pentru a evita ca această organizare să fie lăsată la discreția puterii executive. Cerința menționată se aplică temeiului juridic al existenței înseși a instanței judecătorești, precum și oricărei alte dispoziții de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea cauzei în discuție, cum sunt dispozițiile care reglementează compunerea completului de judecată [a se vedea prin analogie, prin referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind articolul 6 din CEDO, Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia, C-542/18 RX-II și C-543/18 RX-II, EU:C:2020:232, punctul 73, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.2. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme - Numire), C-487/19, EU:C:2021:798, punctul 129].

206 Or, trebuie să se arate că o neregularitate comisă cu ocazia compunerii completurilor de judecată determină o încălcare a articolului 47 al doilea paragraf prima teză din cartă, cu precădere atunci când această neregularitate este de o asemenea natură și gravitate încât creează un risc real ca alte ramuri ale puterii, în special executivul, să poată exercita o putere discreționară nejustificată care să pună în pericol integritatea rezultatului la care conduce procesul de compunere a completurilor de judecată și să semene în acest mod o îndoială legitimă în percepția justițiabililor în ceea ce privește independența și imparțialitatea judecătorului sau a judecătorilor vizați, ceea ce este cazul atunci când în discuție sunt norme fundamentale care fac parte integrantă din instituirea și din funcționarea acestui sistem judiciar [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia, C-542/18 RX-II și C-543/18 RX-II, EU:C:2020:232, punctul 75, precum și Hotărârea din 6 octombrie 2021, W.Z. (Camera de control extraordinar și cauze publice a Curții Supreme - Numire), C-487/19, EU:C:2021:798, punctul 130].

207 în speță, deși Curtea Constituțională a statuat, în deciziile în discuție în litigiile principale, că practica anterioară a înaltei Curți de Casație și Justiție, întemeiată în special pe Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a aceleiași instanțe, referitoare la specializarea și la compunerea completurilor de judecată în materie de corupție nu era conformă cu dispozițiile naționale aplicabile, nu rezultă că această practică era viciată de o încălcare vădită a unei norme fundamentale a sistemului judiciar din România de natură să pună în discuție caracterul de instanță „constituită în prealabil prin lege” al completurilor de judecată în materie de corupție ale înaltei Curți de Casație și Justiție, astfel cum au fost constituite conform respectivei practici anterioare acestor decizii ale Curții Constituționale.

208 în plus, după cum reiese din cuprinsul punctului 95 din prezenta hotărâre, la 23 ianuarie 2019, Colegiul de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție a adoptat o hotărâre potrivit căreia toate completurile de 3 judecători ale acesteia sunt specializate în judecarea cauzelor de corupție, hotărâre care, potrivit Curții Constituționale, este de natură să evite neconstituționalitatea doar începând de la data adoptării sale, iar nu și pentru trecut. Această hotărâre, astfel cum a fost interpretată de Curtea Constituțională, arată că practica anterioară a înaltei Curți de Casație și Justiție referitoare la specializare nu constituie o încălcare vădită a unei norme fundamentale a sistemului judiciar din România, întrucât cerința specializării care rezultă din Decizia nr. 417/2019 a Curții Constituționale a fost considerată ca îndeplinită prin simpla adoptare a unui act formal precum hotărârea din 23 ianuarie 2019, care nu face decât să confirme că judecătorii înaltei Curți de Casație și Justiție care au făcut parte din completurile de judecată în materie de corupție înainte de adoptarea acestei hotărâri erau specializați în această materie.

209 De altfel, trebuie să se distingă cauzele C-357/19, C-840/19 și C-811/19 de cea în care s-a pronunțat Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C-42/17, EU:C:2017:936), în care Curtea a statuat că, dacă instanța națională ajunge să considere că obligația de a lăsa neaplicate dispozițiile naționale în cauză se lovește de principiul legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este consacrat la articolul 49 din cartă, ea nu este ținută să se conformeze acestei obligații (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B., C-42/17, EU:C:2017:936, punctul 61). în schimb, cerințele care decurg din articolul 47 al doilea paragraf prima teză din cartă nu împiedică neaplicarea jurisprudenței rezultate din Deciziile nr. 685/2018 și nr. 417/2019 în cauzele C-357/19, C-840/19 și C-811/19. ’

210 în răspunsul său la o întrebare adresată de Curte în cauza C-357/19, PM a susținut că cerința potrivit căreia hotărârile în apel în materie de corupție trebuie să fie pronunțate de completuri de judecată ai căror membri sunt desemnați toți prin tragere la sorți constituie un standard național de protecție a drepturilor fundamentale. La rândul lor, guvernul român și Comisia consideră totuși că o astfel de calificare este eronată atât cu privire la această cerință, cât și la cea referitoare la constituirea de completuri specializate în materie de infracțiuni de corupție.

211 în această privință, este suficient să se amintească faptul că, chiar presupunând că aceste cerințe constituie un asemenea standard național de protecție, ar continua să fie adevărat că, atunci când o instanță a unui stat membru este chemată să controleze conformitatea cu drepturile fundamentale a unei dispoziții sau a unei măsuri naționale care, într-o situație în care acțiunea statelor membre nu este în întregime determinată de dreptul Uniunii, pune în aplicare acest drept în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, articolul 53 din cartă confirmă că autoritățile și instanțele naționale sunt libere să aplice standarde naționale de protecție a drepturilor fundamentale, cu condiția ca această aplicare să nu compromită gradul de protecție prevăzut de cartă, astfel cum a fost interpretată de Curte, și nici supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii (Hotărârea din 26 februarie 2013, Âkerberg Fransson, C-617/10, EU:C:2013:105, punctul 29, Hotărârea din 26 februarie 2013, Melloni, C-399/11, EU:C:2013:107, punctul 60, precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Pelham și alții, C-476/17, EU:C:2019:624, punctul 80).

212 Or, în ipoteza în care instanța de trimitere din cauzele C-357/19, C-811/19 și C-840/19 ar ajunge la concluzia menționată la punctul 203 din prezenta hotărâre, aplicarea standardului național de protecție invocat de PM, presupunând că ar fi dovedit, ar fi de natură să compromită supremația, unitatea și caracterul efectiv al dreptului Uniunii, în special a articolului 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PLF, precum și a Deciziei 2006/928. Astfel, în această ipoteză, aplicarea respectivului standard național de protecție ar implica un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general, cu încălcarea cerinței care rezultă din dispozițiile menționate de a prevedea sancțiuni efective și disuasive pentru combaterea infracțiunilor de această natură.

213 Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare în cauzele C-357/19 și C-840/19, precum și la prima și la a patra întrebare în cauza C-811/19 că articolul 325 alineatul (1) TFUE coroborat cu articolul 2 din Convenția PIF, precum și Decizia 2006/928 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia hotărârile în materie de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului care nu au fost pronunțate, în primă instanță, de completuri de judecată specializate în această materie sau, în apel, de completuri de judecată ai căror membri au fost desemnați toți prin tragere la sorți sunt lovite de nulitate absolută, astfel încât cauzele de corupție și de fraudă în domeniul TVA-ului în discuție trebuie, dacă este cazul în urma unei căi extraordinare de atac împotriva unor hotărâri definitive, să fie rejudecate în primă instanță și/sau în apel, în măsura în care aplicarea acestei reglementări sau a acestei practici naționale este de natură să creeze un risc sistemic de impunitate a faptelor ce constituie infracțiuni grave de fraudă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sau de corupție în general. Obligația de a se asigura că astfel de infracțiuni fac obiectul unor sancțiuni penale care au caracter efectiv și disuasiv nu scutește instanța de trimitere de verificarea respectării necesare a drepturilor fundamentale garantate la articolul 47 din cartă, fără ca această instanță să poată aplica un standard național de protecție a drepturilor fundamentale care să implice un asemenea risc sistemic de impunitate.

Cu privire la a doua și la a treia întrebare în cauzele C-357/19, C-379/19, C-811/19 și C-840/19, precum și la întrebarea unică în cauza C-547/19

Citește și: `Băiat deștept` din Energie RUPE TĂCEREA după 10 ani - `O vedeam pe doamna Udrea..

214 Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări în cauzele C-357/19, 0379/19, 0811/19 și 0840/19, precum și prin intermediul întrebării unice în cauza 0547/19, care trebuie analizate împreună, instanțele de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, pe de o parte, articolul 2 și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, articolul 47 din cartă, precum și Decizia 2006/928 și, pe de altă parte, principiul supremației dreptului Uniunii coroborat cu dispozițiile menționate și cu articolul 325 alineatul (1) TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun sunt ținute de deciziile curții constituționale naționale și, din acest motiv și cu riscul săvârșirii unei abateri disciplinare, nu pot lăsa neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din aceste decizii, deși consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară dispozițiilor menționate ale dreptului Uniunii.”, mai notează judecătorii europeni.

„Cu privire la garanția de independență a judecătorilor”

„215 Instanțele de trimitere consideră că jurisprudența Curții Constituționale rezultată din deciziile în discuție în litigiile principale este susceptibilă să le pună în discuție independența și, pentru acest motiv, este incompatibilă cu dreptul Uniunii, în special cu garanțiile prevăzute la articolul 2 și la articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, precum și la articolul 47 din cartă și cu Decizia 2006/928. în această privință, ele apreciază că Curtea Constituțională, care nu face parte din sistemul judiciar român, și-a depășit competențele prin pronunțarea deciziilor în discuție în litigiile principale și a încălcat competențele instanțelor de drept comun, constând în interpretarea și aplicarea legislației infraconstituționale. Instanțele de trimitere mai arată că nerespectarea deciziilor Curții Constituționale constituie în dreptul român o abatere disciplinară, motiv pentru care solicită să se stabilească în esență dacă, în temeiul dreptului Uniunii, pot lăsa neaplicate aceste decizii în discuție în litigiile principale fără teama că vor face obiectul unei proceduri disciplinare.

216 în această privință, astfel cum s-a amintit la punctul 133 din prezenta hotărâre, deși organizarea justiției în statele membre, inclusiv instituirea, compunerea și funcționarea unei curți constituționale, intră în competența acestora din urmă, totuși, în exercitarea acestei competențe, ele sunt ținute să respecte obligațiile care decurg pentru acestea din dreptul Uniunii.

217 Articolul 19 TUE, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE, încredințează instanțelor naționale și Curții sarcina de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională pe care dreptul menționat o conferă justițiabililor [Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C-192/18, EU:C:2019:924, punctul 98 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 2 martie 2021, A. B. și alții (Numirea judecătorilor la Curtea Supremă - Căi de atac), C-824/18, EU:C:2021:153, punctul 108].

218 în special, după cum confirmă considerentul (3) al Deciziei 2006/928, valoarea statului de drept „implică existența, în toate statele membre, a unui sistem judiciar și administrativ imparțial, independent și eficient, înzestrat cu mijloace suficiente, între altele, pentru a lupta împotriva corupției”.

219 Existența însăși a unui control jurisdicțional efectiv destinat să asigure respectarea dreptului Uniunii este inerentă unui stat de drept. în acest temei și astfel cum prevede articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, revine statelor membre sarcina să prevadă un sistem de căi de atac și de proceduri care să le asigure justițiabililor respectarea dreptului lor la protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii. Principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, la care se referă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune ale statelor membre, care a fost consacrat la articolele 6 și 13 din CEDO și care în prezent este afirmat la articolul 47 din cartă (Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și’C-397/19, punctele 189 și 190, precum și jurisprudența citată).

220 în consecință, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, orice stat membru trebuie să se asigure că organismele care, în calitate de „instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii, sunt chemate să se pronunțe cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea acestui drept și care fac parte astfel din sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de dreptul Uniunii îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective, precizându-se că această dispoziție vizează „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2019, Comisia/Polonia (Independența instanțelor de drept comun), C-192/18, EU:C:2019:924, punctele 101 și 103, precum și jurisprudența citată, Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C-896/19, EU:C:2021:311, punctele 36 și 37, precum și Hotărârea din 18 mai 2021, Asociația „Forumul Judecătorilor din România” și alții, C-83/19, C-127/19, C-195/19, C-291/19, C-355/19 și C-397/19, EU:C:2021:393, punctele 191 și 192],

221 Or, pentru a garanta că instanțele care pot fi chemate să statueze cu privire la chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea dreptului Uniunii sunt în măsură să asigure protecția jurisdicțională efectivă impusă de articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, prezervarea independenței acestora este primordială, astfel cum se confirmă la arti