Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Mașina cu care au ieșit din Harkiv avea farurile stinse. Drumul era cufundat în întuneric. Nu ardea niciun felinar. Din când în când drumul era luminat doar de proiectilele ce zburau pe deasupra șoselei în direcția orașului rămas în spatele lor și de incendiile care izbucneau în oraș după ce bombele se izbeau în clădirile ce se înșirau de-a lungul străzii, cu un bubuit înfiorător. După fiecare explozie băiatul tresărea. Flăcările pojarurilor care cuprindeau blocurile lovite de explozii scoteau și mașina lor din întuneric și atunci tata ieșea de pe drum și se ascundeau după vreun copac, așteptând să se instaleze iar întunericul. Când ieșeau luna sau stelele de sub nori și șoseaua se vedea ca în palmă, se opreau iar. Erau foarte prudenți.
Călătoreau doar în întuneric, când drumul mai mult îl bănuiau decât îl vedeau. De aceea, mergeau cu o viteză foarte mică. Pentru a nu nimeri în șanț. Tata conducea pe dunga din mijlocul șoselei. Pe care o întrezăreau din când în când. Șoseaua era accidentată și erau hurducăiți rău. Fusese bombardată și șoseaua și asta le crea probleme în plus. Exploziile creaseră un fel de cratere. Fie le ocoleau, fie le traversau coborând până la fundul lor și ieșind târâș-grăpiș îndărăt la suprafața drumului. Uneori, nu vedeau craterele și se trezeau inopinat în mijlocul lor. Aveau însă noroc. Un mare noroc că nu plouase și puteau ieși fără probleme din aceste gropi uriașe.
Tata era un șofer foarte bun și conducea mașina cu o îndemânare de invidiat. Nu-i era însă ușor. Pentru că nu putea înainta decât în beznă ca să nu fie descoperiți de inamici. O bucurie totuși aveau că se îndepărtau de orașul bombardat de soldații ruși.
Se bucurau că erau tot mai departe de orașul în care soldații ruși continuau să lanseze rachete fără întrerupere și din care ei au plecat atunci când una dintre aceste rachete le-au distrus și casa lor, în timp ce ei se ascundeau în subsol. Când au ieșit, casa lor ardea ca o torță. Au urcat imediat în mașina din stradă. Ce bine că-și parcaseră mașina în stradă. De când au plecat mama nu scoase o vorbă.
Era trei noapte și, în curând, urma să se lumineze de ziuă. Scopul lor era să ajungă până se va lumina în pădure. Au reușit. Acolo, ascunși printre copaci, au așteptat toată ziua ca să vină noaptea.
Când veni întunericul au plecat din nou, până au ajuns la granița cu Republica Moldova, la Palanca, unde tata i-a lăsat pe băiat și pe mama lui. Doar după ce ei au trecut vama, el s-a urcat în mașină și a cârnit înapoi.
Se întorcea în orașul bombardat, de unde i-a scos pe ai lui, acum două zile. Se întorcea în orașul pe care soldații ruși continuau să-l bombardeze, cu o furie parcă și mai mare.
Nota autorului: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
