Dumitru Crudu, prezintă - Măcelul din Mărculești

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

Când un fost coleg de-al meu de la facultatea de filologie din Brașov, unul Ion, m-a telefonat ca să mă cheme la ziua sa de naștere, nu am ezitat nicio clipă dacă să accept sau nu și asta fiindcă Ion era din Mărculești, un fost orășel evreiesc din perioada interbelică.

Ion veni cu mașina după mine și îmi povesti pe drum că invitase la ziua sa doar prieteni din studenția sa brașoveană și pe nimeni altcineva. Eu voiam foarte tare să revăd Mărculeștiul , de asta, și primisem să vin.

În Mărculești am mai fost doar o singură dată, acum cincisprezece ani, pe când lucram la radio Europa Liberă ca jurnalist cultural. Nu știu de unde am aflat eu despre istoria acestui orășel, dar știu că îmi dorisem foarte tare să vorbesc despre ea la radio. Nu mai țin minte dacă mi-am înduplecat șefii greu sau ușor, dar știu că urma să fac o tabletă la rubrica Istoria trăită despre Mărculești. Un alt lucru pentru care-mi dorisem în 2007 să plec la Mărculești era să mai ies din Chișinău. Unde mai pui că nu mergeam cu autobuzul, ci cu o mașină plătită de redacție. Ca boierii. Pe care o puteam opri când voiam și puteam merge încotro aș fi vrut, dar, de dragul adevărului, pot spune că nu am oprit-o niciodată pe drum și nu am deviat de la traseu. Pe atunci nu se poprise fumatul și eu am putut fuma în mașină, cu geamul deschis, oricâte țigări mi-am dorit. Da, am trecut pe lângă nenumărate cafenele, unde am fi putut intra ca să bem o cafea, dar eu, totuși, voiam să beau o cafea după ce-mi făceam treaba. Diurnă? Nici vorbă de diurnă. Dar nu eram autostopist. Ceea ce compensa lipsa diurnei.

Ion conducea foarte bine și am ajuns foarte repede. El mă lăsă în curte și se duse după alți câțiva colegi de-ai săi, la Bălți. Pe mine mă aduse primul. Până revenea Ion, am deschis poarta și am ieșit în Mărculești.

Prima dată când am ajuns la Mărculești nu știam pe cine să caut și opream oameni pe stradă întrebându-i despre istoria de altădată a orașului. Șoferului, lui Petru, i-am dat drumul. Am convenit să ne întâlnim peste patru ceasuri la cafeneaua „Lux” din centrul orașului sau să ne telefonăm, dacă întârziem. Nimeni nu-mi putea spune nimic. Oamenii refuzau să-mi vorbească atunci când îmi vedeau microfonul. Nu știu de ce, dar îi urau pe jurnaliști. Poate, de aia, că-i asociau cu puterea. Singurul care-mi spuse ceva mai plauzibil fusese un bătrân, fără dinți în gură, deci, nu era bun pentru radio. Chiar și dacă mi-ar fi putut spune ceva interesant despre trecutul orașului, nu-l puteam intervieva. El mi-a sâsâit să-l caut pe Petru Cobâlaș. De patru ori l-am rugat să repete pe cine să-l caut, până am înțeles. Unde să-l caut pe Petru Cobâlaș însă nu l-am mai întrebat pe el, ci pe altcineva. Am întrebat-o pe o femeie. Ea însă era în trecere prin Mărculești și nu știa. Doar în capătul străzii am dat peste o bătrână care mi-a putut spune unde să-l caut pe Petru Cobâlaș - la parcul de tractoare, unde el lucra paznic. Mie toată viața mi-a fost frică de parcurile de tractoare, de unde se repezeau mereu spre mine haite de câini vrând să mă muște. Țin minte că pe Petru Cobâlaș l-am așteptat să vină urcat într-un copac la poalele căruia lătra o droaie de maidanezi. Bătrânul, cu câteva vorbe, a pus câinii pe fugă, dar eu nu am mai îndrăznit să rămân în fața parcului de tractoare ca să-l intervievez și am plecat la el acasă, unde câinii săi nu m-au lătrat deloc.

În casa lui acum locuiau Silvia și Igor și aveau un câine foarte rău. Prin poarta închisă, Igor mi-a strigat că fiul lui Petru Cobâlaș l-a luat pe bătrânul său tată, la el, în Dublin, unde robotea de ani de zile pe un șantier, dar, oricum, mai mult am auzit hămăitul câinelui decât vorbele sale. Silvia legă câinele și mă invită în curte. Igor îmi repetă ceea ce mi-a strigat peste poartă. Discutam cu fața spre grădină, unde Petru Cobâlaș a găsit câțiva saci cu făină, la vreo patru sau cinci metri sub pământ, în timp ce săpa o groapă pentru a face o fântână acolo. Nu cred că Igor și Silvia știau de istoria asta, care l-a făcut pe fostul proprietar al casei să se intereseze de trecutul urbei. Silvia și Igor însă nu cred că știau că această casă părinții lui Petru o cumpăraseră de la o familie de evrei, înainte ca aceștia să emigreze în Israel. Erau unii dintre puținii supraviețuitori ai măcelului din Mărculești. Aceștia atunci când au auzit că pe evreii din mahala îi ridică, și-au ascuns sacii cu grâu într-o groapă din grădină. Apoi au fost ridicați și ei și duși pe buza Răutului, unde erau strânși toți evreii din Mărculești.

Igor și Silvia au vrut să mă invite la masă, dar eu le-am mulțumit și am plecat. Eu aș fi vrut să-l reîntâlnesc pe fostul paznic de la fostul parc de tractoare, dar, odată ce acest lucru nu mai era posibil, am mers pe malul Răutului, unde m-a dus el în urmă cu cincisprezece ani, împreună cu un prieten de-al său, Constantin Toncovici, care avea doar zece ani, când au fost uciși prietenii săi evrei pe malul Răutului, chiar sub ochii lui, care se cățărase într-o căpiță cu fân ală, alături de alți copii, ca să urmărească ce se întâmplă.

Plecase din Mărculești și Constantin Toncovici. Îl luase la el băiatul său din Smolensk. Țin minte însă că drumul acesta spre Răut, în urmă cu cincisprezece ani, îl străbătusem însoțit de cele două călăuze ale mele care știau totul despre trecutul orășelului lor.

Am ajuns pe malul Răutului, pe care ultima oară am călcat în 2007.

Când a văzut că prietenii săi de joacă sunt uciși, Constantin căzu din picioare, iar Ili muri de spaimă, cu toate că nu în direcția lor se trăgea.

Auzeam niște gemete, care se răspândeau din locul, unde în 42 fuseseră măcelăriți evreii din Mărculești. Cineva plângea și gemea. Nu, nu erau gemetele de cândva, păstrate ca prin minune în aer. Un tip îl doborâse la pământ pe un altul și îl lovea cu pumnii în față. Se suise cu fundul pe pieptul lui și îl bumbăcea fără milă. Cel din urmă gemea. M-am apropiat de ei și i-am proiectat în ochi șuvoiul de lumină de la lanterna pe care mi-o dat-o mama lui Ion bătăușului fără suflet, orbindu-l. Acesta se ridică în picioare și călcâiele îi scăpărară spre orășel. Pe ciomăgit l-am ajutat să se ridice și să coboare spre Răut ca să se spele. Ne-am despărțit nu departe de cimitirul evreiesc, care, totuși, n-a fost ras de pe fața pământului, așa cum au vrut unii dintre locuitorii Mărculeștiului. Băiatul intră în cimitirul evreiesc. Mă gândii că, poate, a făcut lucrul acesta pentru că locuia în spatele cimitirului.

M-am întors pe strada principală, pe unde au fost mânați și evreii care au supraviețuit măcelului de pe malul Răutului.

În urmă cu cincisprezece ani, Petru începu să mă zbârnâie, zicându-mi că el a fost plătit doar pentru patru ceasuri și, dacă eu nu vin chiar acum, o să plece singur și o să mă lase să mă descurc cum o să pot.

Cei doi bătrâni încă mai aveau multe să-mi povestească, dar i-am rugat să mă însoțească spre cafeneaua unde mă aștepta șoferul. Pe drum, îmi tot arătau cu mâna ba spre o casă, ba spre alta și îmi povesteau că acolo a fost un restaurant, unde cânta un mare cântăreț evreu, acolo a fost una dintre cele patru sinagogi, acolo, redacția unui ziar evreiesc. Restaurante, sinagogi, redacții, teatre, biblioteci, bănci, pe care le vedeau doar ei. Eu vedeam doar bălării sau ruinele unor case.

Mă sună Ion și mă întrebă unde sunt.

- Sunt chiar în fața porții, i-am spus și am intrat.

Toate becurile erau aprinse și toți prietenii săi brașoveni erau strânși la masa din curte. După ce am toastat de mai multe ori și am golit vreo cinci pahare de țuică, l-am rugat pe Ion să-mi dea un hârleț și să mă lase să sap în grădina sa.

- Crezi că nu e săpată bine?

- Nu despre asta-i vorba. Am impresia că o să dau de ceva.

- Cred că te-ai îmbătat prea tare.

- Ai un pic de răbdare și ai să vezi, i-am spus și am continuat să sap. Toți prietenii noștri s-au strâns ciucure în spatele meu, când eu am început să scot o ladă, niște pantofi putreziți, câteva borcane cu mere și un poloboc cu vin.

- Ce-s astea? De unde-s toate astea în grădina mea?

- Haideți să deschidem mai întâi lada.

Ion o deschise și scoase din ea un morman de monede, patru dinți de aur și câteva colane de mărgele și de pietre scumpe.

Toți mă priveau contrariați.

- Noi suntem în Mărculești, le-am spus și în jurul meu se lăsă liniște.

- Și ce-i cu asta?

- Nu știți cine au trăit în trecut în acest oraș?

- Evreii, îmi spuse Ion.

- Ei, vezi.

- Respectiv și în casa unde trăiești tu acum, altădată au trăit evreii, m-am adresat lui Ion și i-am povestit tot ce știam despre tragedia lor. Am ieșit cu toții în Mărculești. Ne-am dus pe malul Răutului, unde am stat fără să spunem nimic până aburii beției ni s-au evaporat din cap.

Atunci când cei doi bătrâni m-au adus în fața cafenelei „Lux” șoferul meu deja plecase.