Premium
Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.
Ne-am întâlnit pe drumul care străbătea plantația de viță de vie. Eu, cu o carte în mână, mergând să citesc și Tania, cu Lenuța, nepoata ei de șase ani, ducându-se în cealaltă parte a satului, la Eudochia, sora fetei. Tania era cu doi ani mai mare ca mine, termina clasa a opta, iar eu a șasea și ea prefera să se ducă la sora ei pe drumul din spatelor caselor, prin vie, pe unde și eu deseori mergeam în căutarea unor tufe de vie înfoiate, pentru a mă retrage la umbra lor.
Nu știu cum se întâmpla în ultima vreme, dar ori de câte ori pășeam pe drumul din vie, o întâlneam neapărat și pe Tania.
În ultima săptămână ne-am ciocnit nas în nas aproape că în fiecare zi.
S-au oprit și m-a rugat să le citesc și lor din cartea pe care o luasem cu mine. Dintr-un strugure bătut ea smulgea câte o bobiță neagră și o strivea între dinți. Cartea pe care o citeam în acea zi era a unui scriitor estonian, Mati Unt, și se chema, „Adio, motanule roșcat”. Am ales pasajul în care băiatul a surprins-o pe mătușa sa ascultând noaptea, în bucătărie, Europa Liberă. Sucul i se scurgea pe buza de jos, boind-o în roșu. Abia acum am văzut că avea o vânătaie cât toate zilele sub ochi.
- Ia și tu una, m-a întrerupt fata și mi-a pus în palmă o bobiță. Am băgat-o în gură și am abandonat lectura. Cartea am pus-o alături, pe pământul uscat. Nu a mai plouat de vreo lună. Sora ei desena linii albe în mijlocul drumului, cu o cretă, furată de la școală. Stătea cu spatele la noi. Mâncam și vorbeam. Ea rupea câte două bobițe și una mi-o dădea mie. Îmi povestea că, mâine, va termina școala și că va pleca din sat. Cu vârful bocancului desena și ea niște figuri neînțelese în țărna drumului. Strivi o nouă bacă și zeama i se scurse pe bărbie. Era foarte gustos strugurele acela.
Mă privea în ochi și îmi spunea că nu se va mai întoarce niciodată în satul nostru. Părinții ei erau alcoolici. Avea niște ochi negri, ca bobițele alea de poamă.
- Și nu cred că o să-i pară rău cuiva că n-o să mai vin niciodată înapoi.
- Mie o să-mi pară rău.
- O spui și tu așa ca să mă flatezi.
- Nici vorbă. Chiar o să-mi pară rău.
Ea mă privea țintă de parcă s-ar fi gândit la ceva. Scăpă o bacă din gură și, vrând s-o prindă, o strivi pe țesătura albă a bluzei. O murdări. Chiar acolo unde i se zbătea inima în piept o murdări. Își murdări inima.
- Ți-ai pătat bluza.
- Unde?
- Uite, acolo, i-am arătat eu spre pata roșie apărută deasupra sânului ei stâng.
- Nu-i nimic, o spăl chiar acum, îmi spuse ea și scoase o sticlă de votcă din sacoșă.
- Cu votca asta?
- Da.
- Dar nu trebuia s-o duci Eudochiei?
- Dar nu o s-o vărs toată, doar un pic.
- O să vadă.
- O s-o umplu cu apă de la fântână și nu o să observe nimic. Ține sticla, îmi spuse ea și își scoase bluza. Nepoata ei dispăru din mijlocul drumului. Nu mai era nicăieri. Era pe jumătate goală. M-au orbit sânii ei. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la ei. Erau ca doi struguri albi de vie. Voiam să-i ating. Ea mi-a luat mâna și mi-a dus-o la ei. Mi-am închis ochii și m-am înroșit tot. Îmi plimba palma pe sânii ei, țâțișoarele ei se întăriseră și îmi mângâiau și ele palma. M-a tras după ea între două rânduri de tufe de vie, ea și-a scos și fusta. Mi-am scos și eu hainele și le-am așternut pe pământ. Am făcut dragoste la umbra tufelor cu struguri răscopți.
A doua zi a plecat din Flutura în zori- te miri știe unde- și eu nu am mai întâlnit-o niciodată după aia.
Mi-am pierdut și romanul lui Mati Unt. Am venit a doua zi să-l caut - l-am căutat peste tot - dar nu am mai dat de el.
Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie.
