Dumitru Crudu: Toți spuneau că lucrează pentru KGB

Dumitru Crudu este un poet și dramaturg de limbă română din Republica Moldova. Este câștigător al Concursului de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului”, organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României, ediția 2003. Este membru al Uniunii Scriitorilor și al Uniunii Teatrale din Republica Moldova, cât și al ASPRO.

ÎI trimiteam în fiecare zi flori și poezii, în care-i cântam frumusețea și-i făceam niște declarații copleșitoare de dragoste. Pe stradă însă treceam pe lângă ea cu capul în pământ, fără să îndrăznesc s-o privesc, transpirat și cu inima bubuindu-mi în piept.

Într-o zi, în timp ce ieșeam de la un curs de literatură veche, o colegă de-a ei mi-a înmânat un bilețel și a fugit. Te aștept la opt seara la monumentul lui Ștefan cel Mare. Nu era semnat.

La opt seara m-am rupt din umbra copacilor din parcul Pușkin și m-am îndreptat spre monumentul voievodului. Nimeni. Adică era ceva lume pe acolo, dar nimeni nu avea nici o treabă cu mine. După trei ore de așteptat, se apropie cineva și de mine și se opri, la un pas distanță, în fața mea. Era Olea. Cred că răsuflarea-i fierbinte îmi intră în gură. Mi-am aplecat ochii în pământ. Aveam șaptesprezece ani și Olea era prima fată care ieși la o întâlnire cu mine.

Pășeam alături de ea pe Aleea Clasicilor, pe lângă Ion Neculce, pe care l-am trecut azi la curs sau pe lângă Dimitrie Cantemir, pe care urma să-l studiem mâine. Direcția o dădea ea, iar eu o urmam.

După ce am dat ocol parcului Pușkin, am urcat în sus pe lângă casele vechi de pe strada Voroșilov, apropiindu-ne tot mai mult și mai mult de parcul Comsomolist. Pe aleea de pe colină se plimba singur criticul literar Gheorghe Mazilu, despre care toți spuneau că lucrează pentru KGB. L-am ocolit.  De asta, am coborât spre lac pe celelalte scări de granit, de lângă turnul cu apă.

Acolo, ea s-a oprit din nou în faţă mea și m-a privit. Instantaneu, obrajii mi-au luat foc și eu mi-am coborât ochii în pământ.

Am dat roată lacului de câteva ori. În crucea nopții, ne-am întors la cămin, unde Olea iar s-a oprit în fața mea și m-a privit, iar eu din nou mi-am coborât ochii în asfalt. Când mi-am ridicat privirile, ea nu se mai afla în fața mea. Olea intra în cămin pe ușa pe care i-o deschise Natalia Filipovna, portăreasa noastră. Mie Natalia Filipovna mi-a trântit ușa în nas.

În camera mea de la etajul trei am ajuns cățărându-mă pe acoperișul unei cafenele lipite de căminul nostru, neagră  ca spinarea unui bivol. Ea a intrat în camera ei pe ușă, iar eu,  pe fereastră.  În seara aia, cât ne-am plimbat împreună, nici unul dintre noi nu a scos nici măcar o singură vorbă.

A doua zi, Ion mi-a restituit florile și poeziile pe care I le-am trimis, în care-I proslăveam frumusețea și-I spuneam cât de mult o iubesc. Olea plecase din cămin, plecase de la facultate, plecase din Chișinău, la Institutul de Literatură Maxim Gorki din Moscova, în zori zilei, cu avionul de la patru dimineața.

Aveam deja șaizeci de ani când Olea a revenit în oraş și m-a telefonat. Uniunea Sovietică nu mai exista de trei decenii, iar ea între timp se mutase din Moscova în Israel, iar de acolo, în Franța.

Ne-am întâlnit în fața monumentului lui Ștefan cel Mare.

Am ajuns eu primul, iar ea la o distanță de câteva minute. A coborât dintr-un taxiu portocaliu- taxiul însă nu plecase și pufăia la baza scărilor de piatră- și veni zâmbind spre mine. O priveam și eu zâmbind. Se opri la un pas în fața mea și răsuflarea ei fierbinte îmi intră în gură. Nu mi-am coborât ochii în pământ și o priveam în continuare zâmbind. Eram amândoi căsătoriți și aveam copii mari. Fără să-mi spună nici un cuvânt, dintr-o dată, Olea mă înlănțui cu mâinile pe după gât și mă sărută pe buze mult. Apoi la fel de brusc își descleștă mâinile și fugi spre taxiul care pufăia în coasta guvernului, unde nu avea voie să staționeze nicio mașină din lume. Se aruncă înăuntru și mașina demară în mare trombă, ducând-o la aeroport, unde avea să urce într-un avion, și acela avea s-o ducă la soțul și copiii ei din Marsilia, iar cu mine nu avea să se mai vadă niciodată.

Acela a fost primul nostru sărut.

Nota AUTORULUI: Acest text este o proză și trebuie citit în această cheie